BLOGU LU' OTRAVĂ

Tuesday

25

September 2018

0

COMMENTS

“E un experiment pe care am vrut sa-l fac de mult, sa arat ca documentarul poate fi sexy, ca nu este doar un vehicol pentru livrarea unor informatii externe noua, ca reportajele educationale gen National Geografic, ci si un mod de a afla mai multe despre noi insine—cum ar veni, despre geografia noastra interioara.” Interviu cu Mona Nicoara

Written by , Posted in Film

Este regizor, scriitor, producator, selectioner in cadrul festivalului de film dedicat drepturilor omului One World Romania si director artistic al Festivalul de film documentar fARAD. A absolvit Colegiului ”Sf. Sava” Bucuresti (1990), Universitatea București (1994) si Columbia University (1995-2002). Dupa 1989, începe muncă de activist pentru drepturile omului în organizații ca Amnesty International și Human Rights Watch. Locuiește în New York, SUA, și lucrează la Sat Mic Film din 2005.  Lucrează în industria cinematografică din 1997, ca producător asociat al filmului Children Underground, distins cu Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film Sundance 2001 și nominalizat la Oscarul pentru Cel mai bun documentar.  A regizat și produs Școala noastră, film care a fost selectat pentru dezvoltare la Sundance și IFP. Filmul a avut premiera la Festivalul de Film Tribeca (SUA), a fost proiectat în peste 60 de festivaluri din întreaga lume, a fost distins cu Marele Premiu al Juriului pentru Cel mai bun film din SUA la Silverdocs, în 2011, și a fost nominalizat la la Silver Eye Awards 2011 și la Premiile Gopo în 2012. Este consultant film la “Toto și surorile lui” – care a castigat Premiul culturii franceze la Cannes in 2016 si Premiul Gopo pentru “Cel mai bun film documentar” si a fost nominalizat de Academia Europeana de Film si de juriul de la TIFF. A regizat apoi “Distanţa dintre mine şi mine” un documentat cu si despre Nina Cassian – care a putut sa fie vazut in  varianta work-in-progress la festivalul One World Romania. Am onoarea si placerea la Romania mea sa stau de vorba cu Mona Nicoară.

“Cand iubesti, descoperi in tine o nebanuita bogatie de tandrete si duiosie si nici nu-ti vine sa crezi ca esti in stare de o astfel de dragoste.” Sunt vorbele lui Cehov. Stiu ca anul acesta fARAD prezinta o serie de documentare despre intimitate si nevoia de dragoste. Cum s-a nascut aceasta idee?

Ideea s-a născut organic, cum se întâmplă mai întotdeauna. Planificarea unui festival începe cam cu un an înainte, și anul trecut pe vremea aceasta se adunaseră destule filme documentare interesante ca formă, toate despre intimitate, sexualitate și iubire, așa că am decis să încecăm să mergem pe această temă pentru a cincea ediție a fARAD-ului. La vreme aceea încă nu știam că un film românesc, curajosul Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie, avea să câștige Ursul de Aur la festivalul de la Berlin. Am decis să deschidem festivalul cu el, iar restul de filme s-au așezat în program mai cu seamă în decursul primăverii. E un experiment pe care am vrut să-l fac de mult, să arăt că documentarul poate fi sexy, că nu este doar un vehicol pentru livrarea unor informații externe nouă, ca reportajele educaționale gen National Geografic, ci și un mod de a afla mai multe despre noi înșine—cum ar veni, despre geografia noastră interioară. Acum rămâne să vedem dacă publicul arădean e de acord cu noi.

Paleologu spunea ca “frica de a nu suferi il face pe om sa nu mai iubeasca.” De ce am ajuns aici? 

Nu știu cine a ajuns aici, și pe Alexandru Paleologu nu mai avem cum să-l întrebăm. Dar eu una nu mă identific în citatul acesta. Și mă bucur.

“Am avut iubiri fericite si iubiri nenorocite. Adica iubiri care m-au lasat, m-au parasit, m-au tradat. Sau dupa ce m-au iubit mi-au spus “esti atat de grozava si ADIO”…si m-au lasat. Pasiunea este devastatoare. Iubire este minunata insa pasiunea este foarte periculoasa. In relatia cu un barbat, Marina, iti doresc sa ai parte de fericire.  Care e un cuvant atat de mare ca e chiar gol. Ce e aia fericire? In ce consta fericirea? Cine a dobandit fericirea? Poate ca o ai si nu iti dai seama de asta. E complicat. Eu am fost fericita. Stiu sigur ca am baut din aceasta licoare vrajita.” Sunt vorbele Ninei Cassian in cadrul emisiunii Nocturne. Cum a fost intalnirea cu poeta Nina Cassian?

Au fost mai multe întâlniri. Pe Nina o întâlnisem prima oară prin poezie: întâi în copilărie (am și acum acasă Între noi copiii), apoi în adolescență, în anii ’80, când am descoperit în biblioteca unor prieteni volumul ei Loto poeme, o colecție avangardistă de o libertate creativă rar întâlnită în anii aceia. Apoi, în anii ’90, am cunoscut-o într-o seară la New York. M-am fâstâcit, intimidată, și n-am reușit să vorbesc cu ea. Abia în 2013, când m-am dus la ea cu Ada Solomon, după ce lucrasem împreună cu Ada la ideea filmului câteva luni bune, am apucat să petrec de-adevăratelea timp cu ea în perioada de producție pentru Distanța dintre mine și mine. Ce m-a tuburat era sentimentul de familiaritate și intimitate imediată în relația cu Nina—care, cred eu, își are sursa în onestitate și în corolarul onestității, încrederea.

Oricum, e un privilegiu enorm să faci un film despre un om. Orice om. Dacă e vorba de un artist, privilegiul se transformă în lux, pentru simplul fapt că ai în fața camerei pe cineva care îți înțelege demersul (Nina, de pildă, nici nu voia să vadă documentarul despre ea: “filmul e al tău, eu am zis ce am avut de zis în poezie”). Apoi, când ai de-a face cu o ființă autentică, cu un om căruia nu-i e frică să se arate vulnerabil și să se caute la etică cum alții se caută la dinți, sentimentul este că ți se face un dar enorm prin această conexiune, că ți se deschide o întreagă lume. E un act de generozitate care se întrevede puțin și în citatul de mai sus din Nocturne. Am căpătat enorm din relația cu Nina—enorm de mult chiar și pentru relația cu mine însămi.

Festivalul de film documentar fARAD revine la Cinema Arta din Arad între 3-7 octombrie 2018 cu un program despre Trup/Suflet. Mai multe informatii gasiti AICI.

“Iubirea adevarata vine chiar in liniste si e ca… o mangaiere de mama.” Sunt vorbele lui Andi Vasluianu intr-un interviu pe blog. La dumneavoastra cum a venit iubirea adevarata?

Andi știe ce știe. Așa a fost și la mine. Așa e.

Am plecat din sala de la TIFF profund emotionat dupa ce am vazut “Touch Me Not”. Si toti oamenii cu care am vorbit au avut cuvinte de lauda la adresa acestui film. Imi aduc aminte ca m-am intalnit pe strazile Clujului cu doamna Corina Suteu care mi-a zis ca trebuie neaprat sa vad filmul asta. Ce v-a determinat sa il selectati pentru fARAD?

E bun. E un film cu totul nou  în peisajul românesc, ca formă și conținut. Vocea Adinei e cu totul originală și neînfricată. E emoționant și neașteptat de frumos. Se joacă în acea zonă de confluență a ficțiuniii cu non-ficțiunea și cu artele vizulale care ne interesează foarte mult la fARAD. Ne-a picat mânușă pe tema aleasă în toamna trecută. Este o onoare să putem prezenta pubicului din Arad în premieră un film românesc care a câștigat unul dintre cele mai mari festivaluri din lume. Și nu strică deloc că noi toți—începând cu Corina Șuteu, Mihai Chirilov și Oana Radu, care sunt fondatorii FilmETC, organizația din spatele fARAD-ului—suntem fani ai filmului.

Publicul iubitor de film are doua reactii cand aude de lung metraje romanesti. Unii zic ca s-au saturat sa vada drame in culori terne, altii, mult mai putini la numar abia asteapta un film romanesc. Cum vedeti dumoneavoastra industria cinematografica din Romania in 2018?

Cred că în acest moment e prematur să vorbim de o “industrie cinematografică din România.” Avem regizori și producători care fac filme—unele mai bune, altele mai proaste. Avem și o grămadă de oameni care vor să lucreze, să pună mâncare pe masă din lucrul în film. Dar încă nu avem un cadru de funcționare și niște mecanisme legale și financiare care să faciliteze funcționarea transparentă, predictibilă și profitabilă  unei reale industrii de film. Dar e și loc de optimism: se fac în continuare filme bune. Sunt din ce în ce mai multe voci noi și din ce în ce mai diverse.

Stiu ca festivalul de anul acesta are o tematica legata de sex, intimitate, relatia cu corpul si mai stiu ca exista si un laborator pentru tineri documentaristi, coordonat de dumneavoastra impreuna cu Dana Bunescu. Imi puteti spune mai multe lucruri despre aceasta initiativa unica in Romania?

Laboratorul a venit în mare parte din experiența mea de la începuturi, când în faza de dezvoltare pentru primul meu documentar ca regizor, Școala noastră, am fost propulsate, și eu și co-regizoarea mea Miruna Coca-Cozma, în lumea sesiunilor de pitching, un fel de centrifugă în care ești tras în toate părțile de promisiunea banilor de producție, de multe ori înainte să-ți fi clarificat intențiile artistice și instinctele narative. Abia prin 2009, când am ajuns la Laboratorul Sundance am realizat ce important este să ai un spațiu protejat în care să îți clarifici aceste lucruri și cât de mult ajută la clarificare discuțiile cu semenii tăi, cu colegii tăi de breaslă care sunt mai lungi ca experiență și mai largi ca generozitate. Așa am decis să facem acest laborator care e un fel de incubator, un fel de pepinieră bine izolată pentru proiecte de film documentar aflate în cel mai vulnerabil stadiu din viața lor. Pentru mine, personal, acest laborator a devenit inima festivalului.

Am adăugat în primul an și o componentă de sunet, un workshop cu Dana Bunescu, care este cunoscută în principal ca monteur de excepție (a primit și un Urs de Argint la Berlin acum aproape doi ani pentru asta), dar care este și cel mai bun om pe sunet din cinematografia românească (și, pentru că lumea e mică, e și co-autorului filmului despre Nina). Dana avea și ea frustrările ei despre sunetul în documentar, iar participanții apucaseră prea puțin să lucreze pe sunet în școală, unde din păcate se lucrează mult mai mult pe imagine decât pe sunet sau montaj. La cererea publicului, am continuat atelierul de sunet în fiecare an—că e nevoie de el și este și el o contribuție unică pe care o putem face la propășirea documentarului în România. Că poate, până la urmă, o să merităm să ni se zică “industrie cinematografică din România,” nu?

Datorita TIFF, Clujul are cinematografe bulevardiere. Bucurestiul se poate lauda doar cu doua astfel de spatii. Traiesc in orasul asta si mi-ar placea sa merg la cinematografe de arta. Am aflat de curand ca Aradul e singurul oras din Romania unde s-au deschis in ultimii 4 ani trei cinematografe de arta. Care este secretul?

Sosul secret la Arad sunt în primul rând autoritățile locale, care atunci când au reprimit în regie cinematografele, au decis să investească în ele, strategic: nu le-au renovat doar, dar le-au și echipat pentru condiții de proiecție bune și au dezvoltat și o strategie de programare. Asta nu e nici simplu—arădenii au căutat partneri în organizții ca FilmETC., CitiZenit, etc. Și nu e nici ieftin—e vorba de o investiție majoră, pentru care trebuie accesate fonduri și local, și în țară și în afară. Dar merită din plin. Mie mi se pare că este, de fapt, parte din misiunea esențială a autoritățior locale, care trebuie să păstorească dezvoltarea unui spațiu public și a unor politici culturale bine gândite. Cred că multe alte locuri din țară ar trebui să ia aminte la ce s-a întâmplat cu cinematografele din Arad.

Stiu cateva lucruri despre “Artistul si perversa” si despre “Orice e mai bine decat o curva”. Ce filme mai recomandati anul asta la fARAD?

Obscuro Barroco este un festin vizual plasat în Rio de Janerio, o simfonie întreagă despre metamorfoză, transcendență, fluiditatea identităților. A primit și premiul Teddy pentru filme cu tematică LGBTQIA la festivalul de la Berlin anul acesta. Roll Red Roll e un documentar despre un subiect de tristă actualitate pentru cine se uită la știrile legate de confirmarea candidatului propus de Trump la Curtea Supremă din SUA: cultura violului în liceele americane. Curat formal și etic, PhoeniXXX-ul lui Mihai Dragolea este un vérité fără prejudecăți despre două femei care lucreză în înfloritoarea industrie a video-chat-urilor erotice. Queerama este un film de montaj despre felul în care minoritățile sexuale au fost reprezentate de-a lungul vremii în arhivele de film și televiziune din Marea Britanie. E fermecător, plin de umor și de nostalgie amară. Rocco e un film melancolic despre familie, camaraderie și, într-un fel, artă, al cărui protagonist este un mare star porno aflat la amurgul carierei. Al doilea film italian din programul principal, Întâlniri despre iubire, este o recuperare din arhivă, un documentar făcut de marele regizor Pier Paolo Pasolini despre atitudinile concetățenilor lui despre sexualitateși iubire. E fascinant să vezi că Italia din 1964 arată alarmant de asemănătoare cu România din 2018.

Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata? 

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine ce contează este conexiunea și comunicarea cu semenii. E ceea ce mă ghidează ca artist, ca activist, ca prietenă, părinte sau ce o mai fi eu în viiitor.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *