BLOGU LU' OTRAVĂ

Sunday

6

May 2018

0

COMMENTS

“Mi-am dat seama ca atunci cand ma opresc sa ma uit ce am facut in spate, sau trag cu ochiul in stanga si in dreapta si nu vad ceva care sa ma inspire, pierd timpul.” Interviu cu Radu Iacoban

Written by , Posted in Film, Teatru

Este unul dintre cei mai talentati actori de la noi. Unde mai pui ca este regizor de teatru foarte bun si un dramaturg la fel de bun. La toate astea se mai adauga faptul ca este un om cu foarte, foarte mult umor si de mare bun simt. Am vazut recent “Viata si moartea lui Richard al II-lea” – a 14-a piesa regizata de el si mi-a placut foarte tare. Si va invit din tot sufletul sa mergeti sa il vedeti la Teatrul Mic. In afara de asta joaca in cel mai cool film romanesc din ultimii ani. Filmul ala romanesc care nu arata deloc a film romanesc. Asa ca va astept din 8 iunie si in cinema sa vedeti “Charleston”. Pana una alta am onoarea si placea la “Romania mea” sa il am alaturi pe omul al carui fan declarar sunt – Radu Iacoban.

Camus spunea ca actorul este un mincinos sincer. Tu cum esti?

Domnul Camus e mai inteligent ca noi si evident ca are dreptate. 🙂 In zona de paradox trebuie cautat raspunsul. Daca tii cont ca pornesti de la un text – adica niste cuvinte care ti se ofera si care sunt scrise de altcineva pentru cineva care se intampla sa fiu eu – , treaba mea e sa transform insiruirea aia de cuvinte in ceva organic. Cu alte cuvinte, treci de la ceva din zona minciunii – textul – la ceva care poposeste in taramul sinceritatii – adica interpretarea ta. Daca iti iese, te-ai scos si toata lumea zice cat de bun esti, daca nu, ramai in zona de minciuna si vei fi in seara aia un actor prost.

De unde vine pasiunea pentru teatru? Cum ai ajuns sa faci UNATC?

Pasiunea a aparut atunci cand profesorii si parintii ne trasau drumul in viata si eu m-am trezit cam nehotarat. Am ajuns sa fac UNATC dupa ce am analizat toate posibilitatile. Am facut un an la Cluj, dar nu eram multumit de ce faceam. Nu pot sa zic ca la UNATC l-am prins pe Dumnezeu de un picior, dar dupa o mica depresie avand teme principale – ce-o sa fac, cum o sa ma descurc – mi-am zis ca acolo e cel mai bine. Un prof discutand despre probleme mele m-a diagnosticat cu “ceata la mansarda”. Am incercat sa lupt cu aceasta ceata de atunci. Uneori imi iese, alteori ma trezesc in Londra.

“Frustrare, neliniste, nesiguranta – asta ma caracterizeaza!” Ai zis treaba asta cu mai bine de un an in urma. Acum ce te caracterizeaza?

Ma plimb printre aceleasi coordonate. Mi-e foarte teama de momentul in care o sa zic: Gata, acum am incredere in mine.

Imi aduc aminte de primul spectacol in care te-am vazut. Se numea Jacques sau supunerea si l-am vazut la Mic prin 2008. Apoi te-am vazut in Coolori, Blocaj in trafic si Google tara mea! Cum a fost perioada aia pentru tine?

Acumulare. Nu prea intelegeam ce se intampla. Treceam dintr-un proiect in altul cu foamea de lucru caracteristica unui proaspat absolvent. Nu aveam pretentii de performanta sau spectacole de referinta. Imi doream un singur lucru. Sa lucrez cat mai mult.

Au mai trecut cativa ani si te-am redescoperit la Green Hours intr-o perioada in care in locul asta se nastea specatacole senzationale. Era bataie pe bilete la „Ziua fututa a lui Nils” sau „Cucuieînfrunte”. Ce a insemnat pentru tine Green Hours si tot ceea ce este legat de teatrul jucat in spatii neconventionale?

Magie si recunostinta. Deorece jucam cu oameni foarte dragi pentru un public fara garda. Prima reprezentatie cu “Cucuieinfrunte” a fost realizata undeva la 11 dimineata in fata unor pustani care chiuleau de la ore. Datorita feed-backului pe care l-am primit de la ei am prins incredere in noi si pofta pentru reprezentatiile viitoare. Cred ca e esential pentru orice actor sa treaca prin experiente de genul acesta. Alternativa pe care o ofera teatrul- bar, fie ca e Green sau Godot sau ce a mai aparut acum, te ajuta sa iti imbogatesti aptitudinile. Si spectacolele care se intampla in locurile sus-amintite au oferit si ofera locuri de munca unor generatii de actori lasate de izbeliste dupa terminarea facultatii.

“In Romania e treaba asta cu actorii foarte expansivi. Eu sunt mai retras, asa, si sunt incadrat drept un actor sec.” Sunt vorbele tale dintr-un interviu luat de Andrei Craciun. Ce inseamna treaba asta cu actor sec?

Adica nu pe explozie imediata. Pe visceralitate. Probabil din lipsa de oferte de rol de genul asta. Eu am jucat mereu roluri “utile”. 🙂

A fost o vreme in care eram mai vehement, mai vocal, mai bataios. Acum ai devenit mai calm, mai calculat…Imi aduc aminte ca vorbeam despre asta si mi-ai zis fix asta “am fost fanatic candva dar mi-am dat seama ca pierd energie aiurea.” Cum esti acum?

Incerc sa ma focusez doar pe treaba mea fara sa ma uit in jur. Ii dau inainte. Mi-am dat seama  ca atunci cand ma opresc sa ma uit ce am facut in spate, sau trag cu ochiul in stanga si in dreapta si nu vad ceva care sa ma inspire, pierd timpul.

Esti bagat puternic pe treaba asta cu regia si dramaturgia. Am vazut Politik.on, In parc, Casa cu pisici, O interventie, Constelatii, Carpathian Garden mai nou Viata si moartea lui Richard al doilea. Toate foarte, foarte bune. Cum ti-a venit treaba asta cu dramaturgia si regia?

Nu mi-a venit. Imi doream sa fac treaba asta de foarte mult timp. Cand eram in anul I la Cluj, am regizat un spectacol in cadru unui festival de teatru de amatori pentru liceeni si am avut mare succes cu el. Mi-a placut foarte mult sa lucrez cu cei din distributie si mi-am dat seama atunci ca imi doresc sa regizez spectacole pe viitor. Dramaturgia a inceput dintr-o joaca si pot spune ca si acum e acelasi lucru. Uneori iese mai bine, alteori cel putin genial :). Mediul teatral curent nu iti ofera posibilitatea sa scrii, sa incerci mai mult. Lumea e fixata doar pe anumiti dramaturgi si directorii de teatre nu merg de obicei pe mana unor texte romanesti contemporane. Daca scrii un text cu mai mult de cinci personaje, risti sa ramai cu el in sertar. De aceea dramaturgia e un subiect delicat in momentul acesta.

 Ai suparat pe cineva la faza asta cu regia? Au existat comentarii gen “asta nu era actor?”

Cred ca da. Dar asta e o intrebare care vine din partea unora care se simt frustrati ca nu le iese maioneza in domeniul pe care si l-au ales. E treaba lor, nu a mea. Spectacolele pe care le realizez sunt pentru spectactori, nu pentru breasla. Adica e buna si aprecierea breselei, dar mereu imi amintesc ca oamenii care vin la teatru nu o se opreasca la jumatatea drumului spunandu-si: Ia sa nu mai merg la show-ul asta a lui Iacoban. Asta era actor, nu?

Am mai vorbit cu tine despre asta si mi se pare foarte tare ca lumea merge la teartu. A devenit cool sa mergi la teatru, se joaca teatru peste tot, salile sunt pline. Se joaca mult, se monteaa mult si nu are cum sa nu iasa de aici si produce bune. Cum comentezi treaba asta?

Consider ca daca piata are produse multe, se poate vorbi la un moment dat si de calitate. Nu stiu daca e cazul acum. Se fac proiecte la greu si din ele poti sa numeri pe degete spectacolele mari. In general, diversitatea ar trebui incurajata in orice domeniu. Cred ca e singura alternativa catre ceva mai bun. Imi place ca oamenii considera ca e cool sa vii la teatru si atata timp cat se va intampla asta, imi doresc sa vin in intimpinarea acestui demers cu produse de calitate.

Am vazut la Mic o gramada de spectacole bune. “Tinutul din miezul verii”, “Viata si moartea lui Richard al II-lea”, “Desteptarea primaverii”. E o trupa foarte buna acolo si cu oameni extrem de talentari. Imi place foarte tare ce s-a intamplat la Mic in ultima vreme. Tu cum vezi din interior treaba asta?

Am asteptat cu totii schimbarea asta si ma bucur ca ea se intampla acum. O sa para a limbaj de lemn ce-o sa zic, dar imi asum uneori si alunecari in zona asta. E meritul unui singur om: Gelu Colceag. “Transferurile” de actori pe care le-a facut si diversitatea proiectelor care s-au lucrat la Mic asigura o noua identitate teatrului. Usor, usor se va schimba si publicul, usor, usor se vor mari si asteptarile si la fel de usor si calitatea produselor se va imbunatati. Ce se intampla acum e foarte bine. Dar e intodeauna loc si de mai bine, nu?

“Ma inconjor de oamenii care-mi plac, fac lucrurile care-mi plac.” Cum e bula ta de Facebook si extensia ei din viata reala?

Pai incerc sa nu incurc borcanele. Ce vorbim in real life si avatarul creat pe fb sunt chestii care ar trebui sa ramana distincte. Foloseam Facebook-ul inainte si pentru a impartasi lumii pareri despre aspecte cotidiene, dar mi-am dat seama ca e cam tautologic demersul. Adica zici ceva si te astepti ca lumea sa iti dea dreptate cu like-uri? Mi se pare foarte…deprimant. Prefer sa fiu aprobat/ unlike-uit, blocat/ spamat in viata reala.  Prin urmare folosesc social media ca sa innebunesc lumea cu spectacolele pe care le fac. Nu genereaza enorm de multe like-uri si nici macar nu ma intereseaza asta, dar macar e un demers sincer de care ma folosesc pentru ca lumea sa vina la show-urile mele. 🙂

“Era artistilor emeriti s-a dus.” S-a dus epoca cu maestre?

Pai hai sa vorbim de actualitatea acestei denominatii. Mai zice cine cuiva “artist emerit”? Eu n-am auzit. Plus ca toti maestrii – adevaratii maestri –  cu care m-am intalnit au fost cat se poate de normali si nu mi-au cerut sa-mi schimb intr-un mod radical comportamentul. 🙂 Artistii emeriti provin dintr-un sistem care s-a consolidat cand eu nu eram nici macar in zona de proiect. De aia am zis ce-am zis. A, ca spunand asta, pari increzut sau nerecunoscator in ochii publicului traditional care plange dupa o perioada care nu mai e, asa cum orice om ajuns la o anumita etate isi mai doreste sa fie iarasi tanar, asta e complet altceva.

Care e faza cu apluadatul in picioare fix in clipa in care se termina spectacolul. Stiu ca Andrei Serban vorbea despre treaba asta. E uneori publicul prea generos?

Este. Si motivele sunt variate, dar nu atat de complexe. Uneori daca imi place cu adevarat spectacolulul, prefer sa raspund la efortul actorilor din seara aia cu un gest respectuos. Ma ridic in picioare. Sau chiar daca nu imi vine sa ma ridic, se poate sa fac asta pentru ca s-au ridicat aia din fata mea si nu mai am cum sa-i vaz pe actorii de care chiar mi-a placut. Poate sa fie si ca am amortit in scaun si abia astept sa o tai. Mi-am facut datoria, m-am culturalizat, hai acasa ca joaca FCSB-ul. Lasand gluma la o parte, cred ca  e o discutie care are legatura cu intrebarea legata de cantitate/calitate de care vorbeai mai devreme si de un soi de inocenta amestecata cu “atitudine obedienta” specifica publicului care opteaza sa vina la teatru. In orice caz, eu cred ca e multe fericire cand se termina un spectacol. Pentru cei care sunt impresionati, e momentul lor de sprijin si recunostinta sincera pentru ce s-a intamplat in seara aia, pentru cei care nu au inteles nimic e doar respectarea unui ritual cu radacini in congresurile de partid.

Exista spectacole de teatru care pur si simplu te sparg. Mi s-a intamplat cu “Ingropati-ma pe dupa plinta” la Bulandra si am citit un interviu cu tine in care spuneai treaba asta. Poti sa imi spui care a fost spectacolul care te-a spart in ultima perioada?

Am vazut “Hamlet|Collage” in deschiderea Fnt-ul de anul trecut si mi-a rupt capul. E genul de spectacol la care te uiti cu gura cascata si pe care ti-ai dori sa-l vezi de o mie de ori. La final, m-a surprins reactia unor colegi de-ai mei care imi spuneau ca spectacolul a fost misto, dar rece pentru gustul lor. Fix ca la Hamlet-ul lui Ostermeier. E pacat si trist ca asa stim sa ne traducem “stirile din viitor”.

Am vazut „Charleston” si mi se pare cel mai european film romanesc ever. Cum a fost pentru tine experienta asta?

Experienta a fost mega tare. Din momentul in care am primit scenariul si l-am citit pana la ultima zi de filmare. Pare o marturisire de om nebun, dar daca ar fi sa fac film, asa mi-as dori sa se intample intotdeauana. Am savurat fiecare moment de repetitie, de filmare, intalnirile si discutiile cu Serban Pavlu, omletele pe care le-am mancat impreuna la mine acasa, grija si atentia pe care am primit-o de la Andrei si de la Codruta si de la Ana si de la intreg crew-ul de filmare. Am avut parte de o super experienta si de fiecare data cand imi amintesc de zilele alea ma ia cu un zambet imbecil pe fata.

Esti baiatul ala rau, ala cu glumele la el, acid, cu simtul umorului, taios. In Charleston esti cu totul si cu totul diferit. Baiatul tocilar, indragostit de fata din banca a doua randul de la geam. Mi se pare mare smecherie pentru un actor sa faca treaba asta si tie ti-a iesit minunat. Cum a fost sa il joci pe Sebastian?

Pai a fost ceea ce numesc eu lucru “pe bune” la un rol. Am lucrat inspre ceva care nu era al meu, care nu ma caracteriza si am incercat sa controlez aceasta indepartare. Nu am fost eu in situatie. Si m-a provocat si m-a infricosat si m-a destabilizat. Mi-am facut resetari multiple ca sa ajung acolo unde voia Andrei si tare mult mi-ar placea sa mai intalnesc experiente de genul asta care te provoaca, care te scot din zona de confort si care te arunca intr-o zona placuta de risc.  

 

Cretulescu este unul dintre oamenii aia din cinematografia de la noi care vin mereu cu ceva bun, ceva la care nu te astepti. Mi-a placut foarte tare „Ramona”, „Bad Penny” si mai ales „Kowalski”. Cum a fost sa lucrezi cu el?

A fost foarte tare. Andrei mi-e prieten foarte bun, dar cand am inceput sa lucrez am apreciat ca mistocareala sau discutiile amuzante, au lasat loc muncii serioase si profesionalismului.  Asa cum spuneam si in raspunsul de mai sus, el stie foarte bine ce vrea si acest gen de siguranta, iti asigura tie ca actor o mare doza de confort. Tu faci, ridici ochii si il intrebi ca un copil: A fost bine? Si el aproba au ba. In acelasi timp, drumul este treaba ta. Cum ajungi acolo, depinde doar de tine, important e sa ajungi. Andrei are un fel grija foarte aparte pe care nu o intalnesti la toti regizorii de film. In timpul repetitiilor, am incercat, am discutat, am schimbat pareri si ce mi-a placut a fost ca el a stiut sa ne ghideze, sa ne impinga lucid exact in zonele pe care si le dorea de la inceput.

 Alta treaba misto la Charleston este muzica. Mi se pare filmul romanesc cu cea mai buna coloana sonora ever. Care mai sunt motivele pentru care lumea sa vina in cinema sa vada Charleston?

Pentru poveste. Care e surprinzatoare. Pentru imaginea realizata de Barbu Balasoiu care e din alta lume. Pentru Serban Pavlu, pentru Andrei Cretulescu, pentru Victor Rebengiuc, pentru Ana Ularu, pentru a vedea un film care te tine in priza, dar care te si lasa sa respiri, pentru o poveste de dragoste, pentru dansul imbecil pe care l-am realizat impreuna cu Serban si, nu in ultimul rand, pentru a viziona un film romanesc care nu-ti provoaca incruntare.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *