15 locuri din Romania pe care trebuie sa le vizitezi!
Written by Otrava, Posted in Travel
Romania este un taram pe care, paradoxal, sunt foarte multi romani care nu il cunosc. Pot spune ca inainte de aceasta caltorie nici eu nu stiam toate povestile despre locurile astea minunate, despre oamenii pasionati care au facute eforturi pentru a pastra unel locuri asa cum sunt si pentru a face tot posibilul ca patrimoniul sa nu fie distrus. In alte cazuri sunt locuri care aproape ca plang. Case si locuri care au nevoie de oameni care sa se implice si sa le salveze.
Ne-am urcat in masini si am plecat spre Oltenia. Prima oprire la culele aflate in apropiere de Targu Jiu.
Despre cule
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „cula”, vine din turcescul „kule”, care desemnează un turn. Preluat și adaptat realităților istorice românești, termenul denumește un tip de locuință fortificată sub formă de turn care se compune dintr-un parter înalt, masiv, etaj și retrageri succesive ale zidului în înălțime. Accesul la etaj se face pe o scară interioară.
Datând de mai bine de trei secole, aceste construcții fortificate au fost ridicate inițial de boierii olteni începând cu anii 1650 ca mijloc de apărare atât împotriva invaziilor turcești de „carjaliii” și „pazvangiii” din Vidin și Ada-Kaleh care își desfășurau activitatea în raialele de la Dunăre cât și a cetelor de haiduci care luaseră amploare în acele timpuri.
Cula Neamtu-Cornoiu
Cula a fost ridicată la în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În anul 1785, jupânul Radu Pistescu, care nu avea copii, a lăsat moștenitor al averii sale, pe logofătul Cornea din Târgu Jiu. În anul 1821, Bălașa Cornoiu a ridicat biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” în imediata apropiere a culei.
Cula Cornoiu de la Curtișoara, denumită de Alex Ştefulescu în lucrarea Gorjul istoric şi pitoresc „Cea mai frumoasă şi mai elegantă culă din Gorj” a fost ridicată pe trei niveluri în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Cula din cărămidă are grosimea zidului de 80 cm. Planul este pătrat perfect, cu latura de 10 m şi o singură intrare ce permite accesul către cele două niveluri superioare. Scările sunt amplasate într-o casă a scării, construită în unul din beciuri. La parter este o cameră de provizii aflată în dreapta și un beci tăvănit cu grinzi de stejar și închis „cu porți de zăbrele”.
Mai multe fotografii gasiti aici.
Se pare că la început ambele încăperi erau ale beciului: una dintre cele două încăperi ale beciului avea intrare direct din curte și era separată de restul clădirii, iar cea de-a doua avea în mijloc o fântână pentru cei asediați. La primul etaj sunt trei camere de locuit și o baie modernă amenajată în secolul XX.
La ultimul etaj se ajunge în cerdac, care prezintă cinci coloane masive pe fațada principală și câte două pe fiecare fațadă laterală, ce susțin arce în semicerc. Tot aici se află două încăperi. Tavanele au grinzi masive din lemn.
Deși ferestrele au fost mărite în cursul secolului al XIX-lea, încă mai există metereze. Învelitoarea a fost acoperită cu șindrilă. Printre detaliile arhitectonice importante menționăm locul aflat lângă scară în cerdac, ridicat cu trei trepte mai sus, un fel de podium unde se găseau lavițele acoperite cu perne, turnulețul cu acoperiș ventilat, legat de casă la primul nivel printr-un coridor (anexa sanitară), precum și sobele din burlane.
Cula Gheorghe Tătărescu
Aflată inițial în satul Poiana, comuna Rovinari, cula a fost înălțată în jurul anului 1790 de către negustorul Dobre Sârbu din Târgu Jiu. După 1820 a intrat în posesia lui Dincă Poenaru (cula este cunoscută şi sub numele de Cula Poenaru), apoi a lui Dincă Schileru şi Paulina Cărăbătescu. Din 1919, clădirea a fost cumpărată de către Arethia şi Gheorghe Tătărescu.
Gheorghe Tătărescu a fost o importantă personalitate politică în România interbelică, fiind prim ministru între 1934-1937 şi 1939-1940 și Ministru al Afacerilor Străine în trei guverne. Soția sa, Arethia, a prezidat „Liga națională a femeilor gorjene”, implicându-se în importante activități sociale şi culturale, jucând un rol decisiv în construirea ansamblului monumental „Calea Eroilor”, realizat de Constantin Brâncuși, acesta locuind în culă pe parcursul realizării complexului de la Târgu Jiu (1937-1938).
Aflată inițial în satul Poiana, comuna Rovinari, cula ridicată la sfârșitul secolului al XVII-lea (cca 1790) compusă din parter și etaj, și-a pierdut forma inițială în urma importantelor modificări din secolul XIX și începutul secolului XX (1923-1935), când a fost transformată într-o locuință modernă.
Clădirea respectă forma unei cule fiind ridicată pe trei niveluri (caturi). Zidurile clădirii sunt groase, cu ferestre largi și acoperiș de șindrilă. Intrarea, străjuită de lei de piatră, se face printr-o galerie pe arcade de zid. În interior se află o scară de lemn care face legătura cu camerele de locuit de la parter și cerdacul de la etajul I, cu patru coloane trilobate și o coloană laterală.
În interior pardoseala este din parchet, tâmplăria de lemn de stejar, iar sobele sunt moderne. Încăperile sunt mobilate cu piese autentice și decorate cu poze reprezentând membrii familiei Tătărescu și apropiați ai acestora, printre care Brâncuși, Brătianu și Regele Carol al II-lea. În exterior, casa are elemente decorative realizate la inițiativa Arethiei Tătărescu.
Casa Cartianu – Istoric
Conform tradiţiei orale, casa a fost construită la sfârşitul secolului al XVIII – lea, fiind deţinută de către familia Cartianu. În anul 1817, Pătru Cartianu a ctitorit în localitate o biserică din zid.
În timpul revoluţiei din anul 1821, Tudor Vladimirescu şi-a adunat o ceată de panduri, pe care i-a pus sub comanda ceauşului Cartianu. La mijlocul secolului XX, casa, ca urmare a proastei întreţineri, a suferit numeroase degradări. În anul 1974, ultimii proprietari, Tudor N. Cartianu şi Maria T. Cartianu, au vândut-o Muzeului Judeţean Gorj. În anii ce au urmat au avut loc importante lucrări de restaurare. Astăzi casa este folosită ca muzeu.
Construcția din cărămidă cu ziduri groase poate fi considerată un gen intermediar între casă și culă. Clădirea cu trei niveluri are la primul nivel, nivelul curții, o pivniță iar la cele două etaje, camere de locuit ce au ferestre largi. Scările sunt plasate pe una din laturi, în exteriorul clădirii. La primul etaj există în fața camerelor o galerie pe arcade de zid, în timp ce la ultimul etaj se află un cerdac perimetral cu stâlpi de lemn și parapet din lemn. Acoperișul este cu streașină largă în patru ape și cu învelitoare din șindrilă.
Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj Curtișoara
Este un muzeu în aer liber, situat în satul Curtişoara, în prezent cartier al oraşului Bumbeşti Jiu, care cuprinde monumente de arhitectură şi tehnică populară din Gorj. Este declarat monument istoric, cu cod LMI GJ-II-a-A-09256, sub denumirea „Muzeul Arhitecturii Populare Gorjenești”.
Muzeul de la Curtișoara, amenajat între anii 1966 și 1975, a luat ființă în jurul Culei Cornoiu, construită în anul 1785, a conacului și a turnului cu apă. Cula, turnul de apă și terenul au fost cumpărate, în anul 1927, de la familia Cornoiu de Constantin Neamțu, guvernatorul Băncii Naționale de la Craiova. Acesta a mai construit un conac, în stilul vechilor case boierești, o casă a slugilor și a mai făcut unele lucrări de modernizare a culei. În anul 1945, proprietarul a fugit în Franța de teama regimului comunist.
Muzeul în aer liber cuprinde monumente de arhitectură şi tehnică populară din Gorj: cula Cornoiu (secolul al XVIII-lea), biserica din zid Sf. Ioan Botezătorul (1820), construcţii ţărăneşti din lemn (case, pivniţe, pătule, instalaţii tehnice populare din secolele XVIII – XIX) cu mobilier ţărănesc, piese de port, ţesături, unelte, ceramică, crestături în lemn.
Ansamblu Brancusi de la Tg. Jiu
Am inceput acest ansamblu prin vizitatea Portii Sarutului aflata la intrarea din parc si am ajuns in capatul aleii unde se afla Masa Tacerii. Apoi ne-am intors pentru a vizita si Coloana Infinitului.
“Nu va pierdeti timpul sa luptaţi între voi pentru a deveni voluminoşi şi mari, fiindcă nu e nici o diferenţă între mare şi mic! Esenţa frumuseţii e aceeaşi… adevărul absolut e inviolabil. Şi nu uitaţi că suntem toţi nişte mucegăiţi pe o bilă călătoare prin spaţiu nu vă umflaţi fiecare cu câte un succes anume, căci suntem toţi în aceeaşi găleată.” Constantin Brancusi
Baile Herculane
In timpul celor aproape 165 de ani de dominare romana in Dacia, statiunea Herculane era cunoscuta in Imperiul Roman, amenajarile in stanca demonstrand ca aici veneau reprezentantii aristocratiei romane, locul fiind un centru de relaxare al Imperiului.
Aici au fost descoperite sase statuete dedicate zeului Hercules, dupa care a primit denumirea statiunea, atestata documentar inainte de 153 era noastra, cu denumirea de “Ad aquas Herculis sacras”, este cea mai veche statiune din Romania.
Unul din atuurile statiunii il constituie izvoarele cu apa fierbinte, cu multiple calitati curative, descoperite inca din timpurile romanilor.
Oaspeti de seama au incercat apele termale de la Baile Herculane: Imparatul Iosef al II-lea, Franz Iosef si sotia sa, Sissi, considerau statiunea ca fiind printre cele mai frumoase din Europa si au fost impresionati de proprietatile curative ale apelor termale.
În anul 1801, băile au intrat în administrarea confiniumului militar grăniceresc şi din acest an a început practic înflorirea băilor. În 1810 a fost construit pavilionul sanatoriului miliar, apoi au fost construite primele hoteluri (la 1824 e construit hotelul „Severin”) şi biserica romano-catolică (1838). La 1847 este ridicată statuia de bronz a lui Hercule, donată de arhiducele austriac Carol. În 1846 este construit stabilimentul Ileana, la 1860 stabilimentul Elisabeta, iar la 1861 hotelul „Regele Ferdinand I”.
Treptat, Băile Herculane, s-au constituit drept o staţiune balneoclimaterică modernă, care a început să fie vizitată chiar de către suverani. În 1817 a fost vizitată de împăratul Francisc I al Austriei, la 1852 de Francisc Iosif I, la 1887 de împărăteasa Elisabeta şi chiar de către regele Carol I al României. În 1896, cu prilejul deschiderii canalului de la Porţile de Fier, Băile Herculane au fost vizitate de împăratul Austriei Francisc Iosif I, regele Carol I al României şi Alexandru I, regele Serbiei.
Eftimie Murgu – Morile de apa
La Eftimie Murgu se gaseste cel mai mare complex molinologic din sud-estul Europei – 22 de mori, care fac parte din patrimoniul național. Rezervaţia mulinologică “Cheile Rudariei” se află situată pe teritoriul comunei Eftimie Murgu din judeţul Caras-Severin, în partea de sud-vest a României pe valea râului Rudăria. Începând cu anul 2000 acestea au fost recondiționate de către Muzeul ASTRA din Sibiu în urma unei finanțări europene. E de menționat ca aici nu e un muzeu și majoritatea morilor sunt folosite zilnic de către localnici. Rudăria (fostul nume al localităţii Eftimie-Murgu) – aflată în perimetrul Văii Almajului, judeţul Caraş – Severin – este datată documentar din anul 1241.
Mecanismul de rotire care angrenează pietrele care macină grânele este constituit din pale de metal. Morile de apă existente în aceste locuri înglobează un sistem hidraulic ce își găsește specificul în folosirea ciuturii (asemănătoare celei construite după sistemul Kapllan).
În perioada interbelică existau 48 de mori, după venirea comunismului şi colectivizarea agriculturii au mai rămas doar 22, funcţionale toate.
Morile se află în proprietatea a 15-20 familii care le întreţin şi transmit proprietatea rândul la moară din generaţie în generaţie. Morile reuşesc să macine 130-140 kg de făină în 24 de ore şi sunt deţinute în devălmăşie de 15-25 de rândaşi (rândaş – familie ce are dreptul de a folosi moara la un interval de timp – „rând” – ce este cuprins între 12-24 de ore). Dar, rudărenii nu folosesc morile doar pentru a obţine făina, ci aici se întâlnesc şi pentru a pune la cale căsătorii, povestesc şi petrec, leagă şi dezleagă.
Atracţia acestor mori de apă cu ciutură este dată de legendele fiecărei mori, modul arhaic de funcţionare precum şi peisajul sălbatic al zonei. Sursa: amazingromania.net
Aici am avut parte de o masa ca in povesti la o stana. Pana acolo am urcat cu niste masini de teren si acolo ne astepta o masa ca in ospaturile din povesti. Branza de gainusa, otetul de mere si faina – sunt produsele cu care se mandresc oamenii din Eftimie Murgu. Si coleasa 🙂 Adica mamaliga asta din fotografii.
Cascada Bigar
După circa 200 m, apa izvorului (bogată în calcar) se varsă în râul Miniș de pe un prag stâncos, formând o cascadă de tuf calcaros, ce poartă numele de Cascada Bigăr. Paralela 45 nord trece pe lȃngă această cascadă, fapt marcat în teren printr-un panou geografic. Site-ul The World Geography a alcătuit în anul 2013 o listă cu cele mai impresionante cascade din lume. Pe primul loc se află Cascada Bigăr din Caraș-Severin[6].
Anterior, în septembrie 2010, un ghid turistic internațional, National Geographic Traveler – Romania, făcea pentru întâia oară prezentarea acestei cascade în presa turistică de specialitate. Aflată în apropiere de localitatea Bozovici din județul Caraș-Severin, Bigar a devenit unul dintre principalele obiective turistice din Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, având una dintre cele mai spectaculoase căderi de apă din lume. De altfel, The World Geography a clasat cascada Bigar pe primul loc în clasamentul celor mai frumoase cascade unice din lume realizat în 2013.
Căderea de apă face parte din Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa şi, din anul 2000, a fost declarată arie protejată de interes naţional, ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (n.r Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii).
Anina
Anina (germană Steierdorf, maghiară Stájerlakanina) este un oraș în județul Caraș-Severin, Banat, România, format din localitățile componente Anina (reședința) și Steierdorf. Are o populație de 9.172 locuitori. Se situează în inima munților Aninei. Este un oraș preponderent minier, care s-a dezvoltat în jurul exploatărilor de huilă. În perioada de după 1989 a înregistrat un puternic regres economic.
Informaţiile despre localitatea Anina datează din anul 1773, când sub patronajul Aerariului Montan (fiscului austriac, noţiunea însemnând proprietatea statului) a fost creată fosta colonie muncitorească de pe actualul teritoriu al cartierului Steierdorf, ca exploatare forestieră aparţinând Minei Oraviţa. Astfel, în 24 iunie 1773 au fost aduse 34 familii de colonişti din Austria (zonele Schladming-Ausee-Goisern-Ischl-Gmundem), care au început activitatea tăind pădurea din apropierea apei, pentru a furniza lemnul necesar Minei Oraviţa, care poseda mine de cupru şi aur, un atelier de forjă şi topitorii de aramă, ce necesitau cantităţi importante de lemn şi mangal.
În 1858 apare pentru prima dată denumirea de Colonia Anina, și tot atunci începe construcția Uzinei de Fier, aceasta stând la baza dezvoltării localităţii pe amplasamentul actual. In 1860 începe construirea căii ferate Steierdorf – Anina – Oravita, iar in anul 1863 – 15 decembrie a fost inaugurată linia ferată Oraviţa – Anina, prima cale ferată montană de pe teritoriul actual al României.
Uzinele de fier Anina și ansamblul celor trei case ale funcționarilor StEG din perioada Belle Époque se află pe lista monumentelor istorice sub cod LMI CS-II-a-B-10956. Fostul sanatoriu „Sommerfrische” („Prospețimea Verii”) a fost construit între anii 1893-1895.
În anul 2002, în Peștera cu Oase de lângă Anina, au fost descoperite cele mai vechi rămășițe ale omului modern din Europa, numit Ion din Anina, cu o vechime de circa 40.000 ani.
Formatia de pompieri voluntari Steierdorf
Formaţia de pompieri voluntari din Steierdorf-Anina a fost întemeiată în decembrie 1881, cu scopul de a interveni în caz de foc ori de alte pericole, de a apăra în mod organizat vieţile omeneşti şi bunurile materiale ale cetăţenilor localităţii.
Şi această formaţie cuprindea atât membri activi, cât şi pasivi, a căror vârstă era de cel puţin 18 ani. În schimb ca membrii sprijinitori erau admise persoane de orice vârstă sau sex. Începând cu anul 1884 formaţia de pompieri s-a transformat în Asociaţia pompierilor voluntari din Steierdorf-Anina. Am intalnit 2 oameni minunati care fac toate treaba asta din pasiune. Si inca ceva: toate obiectele de acolo de la casti pana la cele 2 masini sunt donate de statul german.
Oravita
Oraviţa de astăzi s-a format din unirea celor două localităţi distincte, Oraviţa Română, aşezare veche atestată documentar pentru prima dată la 1690 şi Oraviţa Montană, care este mai tânără şi a fost înfiinţată la 1721 prin colonizare. Istoria modernă a Oraviţei începe aşadar odată cu anul 1717 şi cu Pacea de la Passarovitz, în urma căreia Banatul trece sub stăpânirea austriecilor. Încă din acest an, Viena avea să trimită în zonă geologi şi experţi pentru a studia potenţialul minier deosebit şi pentru a repune în funcţiune minele abandonate de către turci.
Conform recensământului efectuat de către administraţia austriacă în 1717, Oraviţa avea 77 de case. La 8 septembrie 1719 au sosit primii 13 colonişti, originari din Tirol, dar pentru că nu exista loc suficient, ei au stat temporar la Ciclova, care avea atunci 166 de case, iar din 1721 au primit fonduri din partea Curţii de la Viena pentru a-şi construi casele la Oraviţa.
Printre primele lucruri făcute de noua administraţie a fost construcţia primei biserici romano-catolice. Planurile Vienei erau foarte clare: regiunea trebuia dezvoltată, resursele miniere bogate trebuiau exploatate iar Oraviţa, amplasată la intrarea în Munţii Banatului şi aproape de Dunăre, era locul ideal de unde putea fi pornit şi apoi extins planul de dezvoltare a regiunii.
Teatrul din Oravita
După 1800, o asociaţie a diletanţilor are ca obiectiv ridicarea unui edificiu pentru a găzdui spectacole de teatru şi muzică. O comisie include pe fraţii Ion şi Dimitrie Constantini (Konstantiny), macedoromâni (aromâni), primul economist renumit, primar al oraşului între 1804-1821, celălalt istoric şi viitor profesor la Preparandiia Aradului, Prokop Lhotka de Zmislov (Smislov), directorul Tribunalului Montanistic, Carol, Francisc, Johann şi Louis Maderspach. Această asociaţie va fi cea care va începe construcţia teatrului în 1816. Un an mai târziu este inaugurat, ocazie cu care regele Franz I şi soţia vizitează Oraviţa. Este vorba despre cel mai vechi teatru de pe teritoriul ţării noastre şi este o imitaţie la scară mai mică a vechiului Burgtheater din Viena.
Ca elemente artistice Teatrul Vechi are un stil baroc cu elemente simplificate. Este o mărturie peste timp fiindcă, spre deosebire de altă clădiri (Sibiu, Oradea, Arad ) teatrul orăviţean nu şi-a avut alt loc de sediu iar clădirea nu s-a modificat de la inaugurarea sa, nici la exterior şi nici în organizarea interioară a spaţiilor. Fiind în dezafectare o „flotaţie” (instalaţie de amalgamare a minereului cuprifer şi aurifer), terenul acesteia va fi donat de către Consiliul Proprietarilor de Mine, la 23 martie 1815, pentru acest edificiu teatral.
Teatrul Vechi din Oraviţa, care poartă azi numele lui Mihai Eminescu, este cel dintâi edificiu din spaţiul culturii române actuale ridicat pentru a găzdui montări de spectacole teatrale şi muzicale.
Teatrul este legat de personalitatea poetului Mihai Eminescu, prezent aici cu trupa de actori Mihail Pascaly din România Vechiului Regat, la sfârşitul lunii august 1868 şi de personalitatea marelui compozitor George Enescu, acela care a concertat aici, la 5 noiembrie 1931.
Famacia Muzeu Knoblauch
Farmacia montanistică 1763 – o farmacie pentru „Bruderlade” e atestată documentar în zona Oraviţei, centru administrativ-economic al Banatului Montanistic. Într-o clădire veche, la nr. 337, (azi, coordonate de monument istoric 11-B-248) funcţiona „farmacia de mână” a şpiţerului Winter. 1790 – un farmacist, Lederer, solicită Direcţiei Montanistice un sediu pentru a amenaja o „Berg Apotheke”, servind „Bruderlade”.
Prin documentul din 21 octombrie 1790, Lederer solicită Direcţiei Montanistice un ajutor în valoare de 150 de florini. Un alt document, emis mai devreme, la 20 august 1790, face menţiunea unui punct farmaceutic, asigurând cu medicamente cele patru districte montanistice: Oraviţa, Dognecea, Sasca, Moldova.
19 octombrie 1796 – se încheie contractul de proprietate, act fundaţional care atestă, însă, intrarea în activitate a farmaciei de la Oraviţa, prima farmacie montanistică din Banat şi din spaţiul românesc.
În laboratorul farmaciei, Karl Knoblauch şi prietenul său, medicul Gheorghe Roja, prepară vaccinul antivariolic, aplicat la 22 iulie în localitatea din apropierea Oraviţei, Ilidia. S-a păstrat certificatul de vaccinare antivariolică pe care îl confirmă şi preotul din Ciclova Montană, „eliberat unui băiat din Ilidia.”
Gara din Oravita
În 1847, cu şapte ani înainte de inaugurarea celei dintâi căi ferate din spaţiul românesc, la Oraviţa erau finalizate lucrările de construcţie la prima gară din România. Ridicarea gării Oraviţei a avut loc concomitent cu construirea primului traseu feroviar din ţară, şi anume calea ferată Oraviţa – Răcăşdia – Vrăniuţ – Berlişte – Milcoveni – Iam – Straja – Iasenova – Roşia – Biserica Albă – Vracevgai – Socol – Baziaş, o investiţie de cinci milioane de florini. Această cale ferată a fost construită în perioada 1846-1854, cu doar 16 ani mai târziu decât prima linie de cale ferată din lume (Liverpool – Manchester 1830).
Edificiul era dotat cu lift-pasaj, pentru accesul la peronul aflat mai sus de nivelul străzii, acest lucru reprezentând tot o premieră pentru acele vremuri. În 1993 liftul mai exista încă. Acum intrarea spre el este blocată; scările au fost adăugate ulterior, după anii ’30-’40.
Prin Gara Oravița au trecut personalități de seamă, între care trupa de teatru Pascaly, cu Mihai Eminescu – sufleor și secretar al directorului, Jokái Mor, deputat de Oravița, împărăteasa Sissi, viitorul rege Carol I al României, călătorind incognito spre țară. În 1869, de la Oravița la Budapesta, călătoria dura 26 ore, iar de la Oravița, la Viena, 36 ore. Traseul era cunoscut sub denumirea de „lunga linie orientală”.
Calea ferata Anina-Oravita
Calea ferată Oravița–Lișava–Anina a fost inaugurată la 15 decembrie 1863, fiind prima cale ferată montană (și a patra construită) de pe teritoriul actual al României. Construită într-o regiune montană, linia este în întregul ei un monument arhitectonic de primă mână. Înconjurată de peisaje de o rară frumuseţe, ea stă ca o mărturie a intervenţiei pozitive a omului, înarmat cu cele mai moderne mijloace ale timpului, asupra naturii. Perioada în care s-a muncit la edificarea ei a fost 1856-1863, însă proiectele erau mai vechi. Aceasta datorită faptului că bogatele zăcăminte carbonifere descoperite în zona Aninei la sfârşitul secolului al XVIII-lea începeau să devină tot mai importante pentru dezvoltarea centrelor industriale ale Imperiului austriac.
Datorită dificultăţii traseului parcurs, a marii diferenţe de nivel şi a numeroaselor curbe străbătute, ea a necesitat întotdeauna locomotive şi vagoane speciale. Încă de la înfiinţare, pentru ea a fost proiectată o locomotivă la fabrica St.E.G.-ului de la Viena, de către inginerul Pius Fink. Denumită “Steyerdorf”, aceasta a fost realizată în anul 1861, fiind urmată până în 1867 de altele trei: “Karaszova”, “Gerliste” şi “Lisava”. Utilizate până în 1891, aceste prime locomotive dintre Oraviţa şi Anina atingeau un maxim de viteză de 30 km/h.
Castelul de apa din Drobeta Turnu-Severin
Edificiu emblematic al municipiului Drobeta Turnu Severin, este situat pe strada Crisan la intersectia cu strada Dr. Saidac, parte a sistemului de alimentare a orasului cu apa de Dunare, are 27 m inaltime si era la un momentat dat cea mai inalta cladire din orasul nostru.
În timpul Primului Razboiului Mondial, Castelul a servit ca punct de observatie armatei germane, datorita celor 4 turnulete, construite initial pentru a putea fi folosite de catre pompieri. Trecerea timpului si cresterea orasului n-au anulat functia esentiala a castelului, prin care orasul a capatat tinuta civilizatoare. Astazi insa, cand distributia apei este asigurata la capacitatile cerute prin alt sistem, Castelul de Apa poate capata o noua functionalitate: un sui genesis Turn Eiffel al orasului.
Odată cu dezvoltarea oraşului, capacitatea de înmagazinare a castelului devine insuficientă şi se pune problema construirii celui de-al treilea bazin. Acesta se realizează în anul 1964 şi este amplasat în spaţiul podului peste ultimul planşeu de beton al construcţiei. În anul 1980, Castelul de Apă îşi pierde utilitatea, bazinele sunt golite şi este folosit ca birouri şi ateliere pentru societatea ce administrează alimentarea cu apă şi canalizarea oraşului.
Muzeul locomotivelor cu abur din Reșița
Este cel mai mare muzeu tehnic in aer liber din Europa.
Muzeul a fost înființat în anul 1972. În prezent are expuse un număr de 16 locomotive din diferite secole, dintre care 14 au fost fabricate la Reșița, iar două în alte părți. Cea mai importantă piesă este locomotiva „Resicza”, cea care întâmpină vizitatorii la intrarea în parc. Aceasta face parte dintr-o serie de 3 locomotive construite aici in anul 1872 după un prototip construit la Viena, destinat rutei montane Reșița-Secu.
Muzeul Locomotivelor cu Abur din Reșița este o colecție inedită ce ilustrează progresul de aproape un secol al mersului pe sine, cuprinzând locomotive reprezentative pentru evoluția acestei industrii. În total la Reşiţa au fost fabricate 1.491 de locomotive cu aburi, până în anul 1964, când se va trece la producerea de locomotive Diesel şi mai apoi electrice.
Acest proiect a fost gandit si implementat de Cronicari Digitali.
poate din Sud-Vestul Romaniei
Din Romania! Sau daca vrei pentru tine: “15 locuri de la Targu Jiu pana la Resita pe care trebuie sa le vizitezi!”
Eu tot zic, avem o tara ce merita vizitata. Chiar si asa, cu bune si rele, cu drumuri jalnice si cladiri in paragina. Au si ele un farmec. Farmecul trecutului si-l amintirilor.
Pozele tale spun povesti.
Imi place!
Wow, aceste locuri sunt superbe. Multumesc pentru lista!
Cu mare drag!
Avem o tara plina de minuni alte naturii cum nu mai vezi prin alte parti..