BLOGU LU' OTRAVĂ

In 1989 mergeam impreuna cu familia mea la o vecina/colega de clasa cu mine…ai carei parinti aveau video. Am vazut de 546 de ori Isus din Nazaret si filme cu urmari de masini. Mi se pareau senzationale. Pentru cei nostalgici, pentru cei din generatia cu cheie la gat, pentru cei care stiu ca “fuck you” insemna “du-te dracu” astazi…pe blog avem un interviu senzational. Plin de emotie… imi vine sa strig in portavoce pe tot netul: “Am facut interviu cu Irina Margareta Nistor!”

Cum a venit pasiunea asta pentru filme? Cand ati intrat prima data intr-un cinematograf?

Nu știu exact momentul, presupun că la cinematograf am intrat prima dată, încă de pe vremea când eram în pântecul mamei. Inițial mă uitam enorm la televizor, unde firește că erau și filme, (pe lângă crainice și balet, Cleo Stieber și Irinel Liciu, fiind preferatele mele) ceea ce m-a îndemnat să învăț mai repede să citesc, ca să nu-i mai terorizez  pe ai mei, cu subtitrarea la peliculele străine. La Cumpătul, în sală nu știu ce s-a proiectat, când aveam 2 ani,și prima amintire de o beatitudine absolută, a fost la o grădină de vară de la mare, unde rula animația lui Disney: „Albă ca zăpada și cei 7 pitici ”, care mai era și în culori , nu ca la TV totul alb-negru!

Am citit la un moment dat un interviu in care spuneati ca ati tradus 5000 de filme. Care este cifra exacta de filme traduse pana acum?

Mi-ar fi foarte greu să dau o cifră exactă, este un calcul aproximativ cel cu 5000, și este vorba despre cele dublate, pentru că, între timp, și cele subtitrate sunt peste 1.000.

La mine in familie era nebunie cu filmele pe video. Care era procedura? Cum veneau casetele? Cum se traduceau? Cum ajungeau la oameni?

În multe familii era o nebunie cu filmele pe video, pentru că nu exista o altă alternativă. La televizor nu mai rămăseseră decât 2 ore pe zi de program și pe marile ecrane, abia de se mai strecurau ceva producții socialiste, din țările așa-zis frățești. Casetele video intrau în țară aduse de piloți mai ales, dar și de vaporeni ori TIR-iști. Ele ajungeau în câteva să le zicem studiouri, firește improvizate și ilegale, dintre care cel mai dotat tehnic era cel al inginerului Zamfir, unde am fost și eu recomandată să traduc , (după ucenicia la Cinematecă),  de către un domn din Televiziune, unde lucram ca redactor. Aici exista o cameră relativ izolată fonic, cu două video-uri, un mixer și un televizor. De pe primul video se trăgea pe cel de-al doilea, cu sunetul mixat, originalul și vocea mea. Totul se făcea la prima vedere, erau două filme legate între ele și nu mă puteam opri, pentru că se desincroniza. Apoi sunetul era trecut la loc pe caseta inițială, ca la copiere să nu se piardă din calitatea imaginii. Se făceau ”n” copii, care ajungeau la oameni, fie, din nou prin TIR-iști sau mecanici de locomotivă, de obicei în orașele mari existând câte un domn Zamfir mai mic, care avea la rândul lui o afacere și aproviziona inclusiv satele, și se organizau nopți video, contra cost,  cel mai adesea pe televizoare alb-negru, pentru un color fiind nevoie de înscriere și așteptare ,ca la automobile. (Mare parte dintre amănunte sunt deja pe net, în teaser-ul de la documentarul: „Chuck Norris versus comunism” în regia Ilincăi Călugăreanu).

Ce suma cereati pentru un film de tradus?

200 de lei, ceea ce însemna 4 drumuri cu taxiul din Vatra Luminoasă până la Televiziune. Cerusem 100 și mi s-a oferit dublu, dar cum per total erau sporadice perioadele, ce-i drept intense, de dublaj, (până la 6-7 filme pe zi) , nu reușeam, într-un an să adun, cât să-mi iau un recorder, care era cât o Dacie. Abia în 1991, când se ieftiniseră considerabil, l-am achiziționat pe primul!

Stiu ca nu puteti sa tineti evidenta..dar in mare…cate filme ati vazut pana acum? Cred ca suma este fabuloasa 🙂 Am auzit ceva de 13.000 de filme…

Exact, am mai calculat odată tot, aproximativ, și cam atât  mi-a dat. Deși cred că s-au mai adăugat câteva sute, între timp.

Cum ati trait zilele Revolutiei din 1989? Stiu ca aveti o poveste extreme de interesanta legata de acele momente.

Cum spuneam, lucram ca redactor de film, adică traduceam și pregăteam peliculele pentru a fi difuzate pe post, (rămăsese doar programul 1; 2-ul se oprise, după tristul model, recent, al Culturalului), firește după ce treceau de o cenzură acerbă a unei comisii ideologice. În primele zile am fost chemată în Televiziunea, devenit brusc liberă, (nu pentru multă vreme), ca să dublez desene animate, aduse de regretata Viorica Bucur, în ideea că fiind Sărbătorile, măcar atât să aibă copiii, care erau deja obișnuiți cu vocea mea… de pe video. Momentul cel mai interesant a fost de Anul Nou, când am făcut o scurtă prezentare a unui film, pe care, culmea, nu-l văzusem, dar de care auzisem, unul extrem de anticomunist: „Ferma animalelor”, ceea ce avea să-l exaspereze pe Silviu Brucan, (ulterior vedetă la „Profeții despre trecut”și celebrul autor al remarcii că ne trebuie 20 de ani ca să ne revenim. N-a nimerit-o!), care era deja enervat, că se dau prea multe colinde de Crăciun.

Spuneati intr-un interviu “Casnicia a durat mai putin decat divortul.” Care au fost motivele?

Atunci când vezi, cu intensitate, atâtea filme, faci mai greu contact cu realitatea, și-ți imaginezi că oamenii. și mai ales bărbații, sunt ca în scenariile hollywoodiene interbelice.

Care este cea mai frumoasa dovada de dragoste pe care ati primit-o vreodata?

Cea a mamei, profesoara de franceză, pe care, deși toți doctorii au sfătuit-o să renunțe pentru că era o sarcină toxică, prin urmare i-a fost rău până în ultima zi, vreme de 9 luni, fiind chiar nevoie să o hidrateze intravenos, a spus „Nu, simt eu că e un copil, care trebuie să vină pe lume” Adică m-a iubit enorm încă înainte de a mă naște. Un an mai târziu, tot din pricina acestui curaj nebun,  pierdea un rinichi, și n-a mai putut să facă și un băiețel, așa cum și-ar fi dorit.

“Intre timp, am inteles ca e foarte complicat sa te intelegi cu cineva si, decit sa-ti maninci zilele alaturi de el, mai bine sa fii singur.” Ce sfat le dati tinerilor care sunt indragostiti? Ce este iubirea in viziunea dumneavoastra?

Persoanele care dau sfaturi sunt antipatice, de obicei. Ideea este să se bucure de fiecare moment, pentru că farmecul îndrăgostirii de început de idilă nu durează prea mult. Iubirea cred că e foarte greu de definit și o poți împărți mai degrabă pe momente, care, cu trecerea timpului uneori ți se pot părea chiar caraghioase, dar care inițial te-au tulburat nemăsurat.

Cum a fost copilaria dumneavoastra? Stiu ca ati avut probleme la nastere si aveti o poveste extreme de interesanta legata de momentul in care ati venit pe lume…Ne puteti spune mai multe despre asta?

A fost o copilărie originală și agreabilă (doar cu imensul regret că n-am putut călătorii în lumea liberă), trăită într-un fel de lume paralelă, față de socialismul, tot mai apăsător. N-am  dus-o foarte bine, dar exista o extraordinară solidaritate, alături de părinții și bunicii mei, cu toții regaliști fervenți. Se mergea mult la cinema, de pe la 13 ani am avut abonament la Ateneu, pe o strapontină, dar ce fericire era în fiecare vineri!  Vara, în vacanță, la Eforie Nord, și mai ales la Bușteni sau Piatra Neamț, ori Sinaia sau Herculane, reușeam să facem rost de cărți rare, pe care să le citim repede, cât să avem vreme apoi de comentarii, o casă care asigura un fel de izolare de lumea dezlănțuită (și care din fericire n-a fost naționalizată și nici dărâmată, Ceaușescu crăpând la timp, cât să n-apuce să facă o parcare în loc). O grădină cu cei doi aluni puși de bunicul meu, (erou din Primul Război și meteorolog și chimist, anticomunist feroce),  în ziua în care m-am născut (pe 26 martie 1957), niște piersici gigantice, și atât de savuroase, un cais pe care îl goleam înainte să se coacă fructele, vișini, un cireș, zmeură, un migdal și un lămâi,  trandafiri: galbeni, sângerii,  ca de catifea și cu parfum îmbătător, Palocsay și portulaca (denumită : floarea de gheață, în popor), stânjenei (mereu îi reproșam mamei de ce nu m-a botezat Iris și ea, cu ironie fină spunea că probabil mi s-ar fi spus Stânjenica, așa cum Romanița era Mușațela…), clematite violet intens, și imense zorele azurii, brebenei și mărgăritare,  maci (fără opium J), viță de vie, dar și sălbatică, iederă, brazi și o magnolie albă…  și mai ales un leagăn metalic, în care am prins gust să zbor.

Gelozia este una dintre problemele tinerilor de astazi. Ce parere aveti despre asta? Cum gestioneaza doi oameni civilizati aceasta problema?

Nu sunt persoana cea mai potrivită ca să răspund la această întrebare, fiind de o gelozie fără margini, chiar și postmortem!

Care sunt filmele care au reusit sa va impreioneze cel mai mult. Aveti un TOP 5 al filmelor preferate?

„Casablanca”

„Totul despre Eva”

„Cetățeanul Kane”

„Doctor Jivago”

„Sabrina” (varianta cu Audrey Hepburn) pe același loc cu „Mic dejun la Tiffany” și „My Fair Lady”

Oricum este cumplit de restrictiv acest Top5.

“Somnul mi se pare la limita inutilului.” Cat dormiti pe noapte?

Între 2 și 5 ore. Recordul de rezistentă la lucru a fost de 72 de ore non-stop, și la tradus simultan, de 10 filme.

Stiu ca locuiti intr-o casa construita de strabunicul dumneavoastra in 1939. Care este povestea ei?

E ceea ce se cheamă o vilă florentină, nu atât de mare pe dinăuntru, pe cât pare pe dinafară, pe al cărei zid din calceo vechio,  îmbrăcat în vița (care-i exasperează pe vecini),  am pus o plăcuță (căpătată de la Roșia Montană) :„Această proprietate NU este de vânzare”. A fost proiectată  de două arhitecte, care la sfârșit le-a dăruit bunicilor și mamei o icoană de argint, cu Sfântul Gheorghe, devenit ocrotitorul nostru. Până în anii 60 și ceva ne-au fost băgați, cu forța, chiriași, după care, am reușit, cu chiu cu vai, să scăpăm de ei. E o locuință în care, așa cum se cuvine, în primii ani a existat ceea ce se cheamă șarpele casei, adică într-unul dintre pereți s-a auzit un zgomot inexplicabil , dar și dătător de speranță pentru Lumea Nevăzută. Cred că din când în când mai vine și câte o fantomă, cumsecade, dar de obicei numai pisicile sau câinii noștri le detectează. În general e ceea ce se cheamă un spațiu atemporal, din care îmi place să nu lipsească pianul, bibliotecile și florile, de preferință să nu fie în ghiveci, pentru că sunt nepricepută și mor imediat.

Stiu ca toata lumea cand aude Irina-Margareta Nistor se gandeste la injuraturile cenzurate. Care este povestea lui “Du-te naibii”?

Ele nu sunt cenzurate, ci ignorate, adică tratate cu eleganță, povestea asta venind din copilărie, din educație. Ce-i drept că niciodată n-am reprodus, acasă, cu expresii de maidan. Simțul meu estetic se opune, pe cât poate, grotescului și buruienosului înconjurător.

Cum vi se par vremurile in care traim? Nu credeti ca fugim prea mult si uitam cateodata sa traim? Nu vi se pare ca nu mai stim sa ne bucuram, ca uitam esenta lucrurilor, ca ne socheaza normalitate (faptul ca ne zambeste un vanzator), nu vi se pare ca mereu cautam fix exact ce nu avem in momentul de fata…si apoi cand gasim nu stim ce sa facem…

Mărturisesc că n-am vreme să analizez tot ceea ce m-ar putea șoca, normal sau anormal. Ce nu-mi convine nu bag în seamă și mă concentrez pe propriul meu… scenariu.

Am patit o faza. Eram la Mall si am vrut sa merg la “Toata lumea din familia noastra”. Si imi spune femeia de la bilete usor resemnata “Stiti ca e film romanesc?”. Pe genu’ “ce naiba cauti aici?”. De ce sunt unii care inca mai au parerea asta despre filmele romanesti?

E o consecință a faptului că realizatorii s-au preocupat, mai degrabă de juriile internaționale, decât  de publicul autohton. Și-apoi și când ai de ales între o ciocolată românească și una elvețiană,  parcă tot la import tragi (deocamdată). Filmele noastre trebuie văzute, ca să le putem comenta/ toca și din respect pentru cei care au făcut enormul efort de a le duce până la capăt și de a ne face un bun renume internațional, ca să mai atenuăm, pe cât posibil, impresiile dezastruoase.

“La 30 de ani. Traduceam cateva sute de filme pe an, iubeam și eram iubita, ma simțeam aproape bine in pielea mea, și traiau aproape toti oamenii care imi erau esențiali.” Care este varsta la care va simteati cel mai bine?

Tot la 30 de ani.  Nu s-a modificat nimic. E ca în filmele cu călătoriile în timp. Nu poți schimba trecutul.

Care este cel mai important sfat pe care l-ai primit?

Să nu invidiez niciodată pe nimeni.

Ce admirati cel mai mult la un om?

Să nu mă plictisească.

Stiu ca va place sa calatoriti. Care sunt locurile care au reusit sa va fascineze?

Mai toate, de la New York la Noua Zeelandă, de la Londra la Paris, de la Buenos Aires la Insula Creta, de la Veneția la Helsinki, de la Tokyo la Cairo, de la Toledo la Lisabona, de la Praga la Sankt Petersburg  … Regret că n-am ajuns la Los Angeles și nici în Africa neagră, ori la Rio de Janeiro și mai ales în India.

Ce e fericirea? Care sunt lucrurile simple care va fac fericita?

Pot fi și lucruri mai complicate, care mă fac fericită. Îmi place la nebunie să zbor, dacă se poate să pilotez (n-am brevet, deși așa scrie pe Internet :), să mângâi pisicuța, care acum este un motan birmanez cu ochi albaștri :Ritz, destul de voluntar, deci rareori îmi face acest hatâr.  Și categoric să văd filme. Filme și iar filme. De preferință englezești și cu multă muzică, lux și rafinament. (Dacă se poate cu o cafea dublă și foarte tare, un Nespresso, violet, arpeggio, și înghețată bună alături, una de ciocolată amăruie (ca pe vremuri, la șerbetieră ) cu iuțeală : piment de Cayenne, (un fel de paprica foarte picant și aromat), lângă un pahar de apă plată, cu o tonă de cuburi de gheață).

Una dintre cele mai fericite zile din viața mea a fost în 1993, (acum îmi dau seama că sunt fix 2 decenii) în iunie, când am ajuns la Versoix,  unde am fost primită în audiență la Majestatea Sa, Regele Mihai, căruia i-am dus șerbet de vanilie, făcut de mama, în casă,  după care am mers cu un trenuleț ca în „Doamna dispărută” a lui Hitchcock, până la Geneva, unde un cineast român, stabilit acolo ne-a plimbat pe mine și pe Dumitru Iuga, șeful Sindicatului Liber din TVR pe atunci (datorită căruia ajunsesem în Elveția), cu un yacht, pe care am băut șampanie Veuve Clicquot și am fumat (mult spus, pentru că nu știu să trag în piept) țigări Sobranie, din cele colorate, care semănau, în variantă mult îmbunătățită,  cu cele din guma de mestecat, din copilărie, am învățat să trag cu pistolul și seara, într-un bar, am descoperit ce e cocteilul Kamikaze care, după atâtea emoții formidabile, m-a trimis urgent la culcare.

Foto: GensDuBien, ANONIMUL IFF, Adi Marineci, Nicu Cherciu.