BLOGU LU' OTRAVĂ

Am ras tare la The Angels’ Share…acum avem un nou Ken Loach. Motto: “Jimmy Gralton, singurul irlandez deportat vreodata din Irlanda.”

In 1921, pacatul lui Jimmy Gralton (personajul principal din Jimmy’s Hall) a fost sa construiasca o sala de dans la o rascruce de drumuri rurale, intr-o Irlanda la un pas de razboi civil (iunie 1922 – mai 1923). Salonul era un loc unde tinerii puteau veni sa invete, sa danseze, sa viseze, dar mai presus de toate sa fie liberi. Pe masura ce popularitatea salii a crescut, reputatia de spirit liber a adus-o in atentia Bisericii si a politicienilor care l-au obligat pe Jimmy sa fuga, iar salonul sa fie inchis. Un deceniu mai tarziu, in 1932, Jimmy se intoarce si redeschide salonul. Razboiul Civil a trecut, dar Biserica a ramas.

Irlandezul Barry Ward, actorul din rolul principal, explica: “Unul dintre lucrurile pe care Jimmy le-a adus din Harlem a fost acest tip de dans provocator: stiluri precum Lindy Hop si Charleston, care implica o apropiere fizica intre oameni mai mare decat cea cu care lumea era obisnuita. Cand biserica si guvernul au venit sa vada, au interpretat ca fiind doar sex, salbaticie, bautura si prosteala. Asta fara sa participe vreodata la cursurile propriu-zise. Era ceva ce simteau ca nu pot controla”. Preotii au vazut in salonul lui Jimmy o insurectie comunista, iar in initiatorul sau, un ateu cu o agenda ascunsa.

Ken Loach – libertate de exprimare versus cenzura

Regizorul Ken Loach (79 de ani) are in spate, la randul lui, un bogat palmares de filme, pe cat de apreciate si premiate, pe atat de controversate si chiar cenzurate, in special din motive politice. In cei 37 de ani de activitate a realizat circa 50 de titluri (lungmetraje, scurtmetraje, documentare, filme de televiziune, docudrame, seriale tv), o parte importanta nominalizate sau premiate la festivaluri de referinta: BAFTA, Berlin, Cannes, Venetia, Locarno etc. De-a lungul timpului, Ken Loach a auzit diverse acuzatii, mai mult sau mai putin voalate: socialist, misogin, anti Israel, impotriva propriei patrii (Marea Britanie) sau impotriva bisericii.

In 2011, intrebat despre filmele sale cenzurate, regizorul raspundea intr-un interviu pentru The Guardian: “Ma deranjeaza, evident. Dar e deranjant nu atat pentru mine personal, cat pentru vocile acelor oameni care nu au fost lasate sa se auda.”

Filme retrase, cenzurate, negativul distrus

Desi Kes, al doilea lungmetraj al lui Ken Loach, realizat in 1969 a fost si inca mai este considerat unul dintre cele mai bune filme britanice, filmele sale au avut un parcurs controversat. In 1971, un documentar comandat de fundatia Save the Children a fost retras imediat dupa lansare. Mai mult decat atat, lui Ken Loach i s-a cerut chiar distrugerea negativului. Filmul, The Save the Children Fund Film, a fost proiectat, totusi, in urma cu cativa ani la o retrospectiva Ken Loach de la British Film Institute, cu ocazia implinirii varstei de 75 de ani.

In 1982, Channel 4 i-a cerut lui Ken Loach sa faca o serie de filme documentare despre miscarea sindicala din Marea Britanie versus noile masuri economice ale guvernului Margaret Thatcher. Documentarele n-au mai fost difuzate niciodata de Channel 4. Loach a acuzat atunci motive politice.

Which Side Are You On? a fost un film facut in 1985 despre cantecele si poeziile interpretate in timpul grevei minerilor din UK. Si acesta a fost retras de la difuzare. Ulterior, dupa ce filmul a obtinut un premiu la Festivalul International de Film de la Berlin, Channel 4 s-a razgandit si l-a transmis. Intre ‘80 si ‘90, Ken Loach realizeaza o serie de filme precum Hidden Agenda, despre problemele politice din Irlanda de Nord, Carla’s Song, filmat in Nicaragua si Land of Freedom, despre rezistenta republicana din Razboiul Civil Spaniol. In 2006, Ken Loach castiga Palme d’Or-ul la Cannes pentru The Wind That Shakes the Barley, un film despre Razboiul de independenta irlandez. Bread and Roses din 2000, cu Adrien Brody, trateaza greva gunoierilor din Los Angeles. Ae Fond Kiss (2004) este despre o poveste de dragoste interrasiala imposibila. In My Name Is Joe (1998), personajul principal este un alcoolic care se chinuie sa stea departe de viciul sau.

Masura dificultatilor pe care Loach le-a intampinat in a-si distribui filmul este reprezentata de profitul obtinut in urma peliculei Looking for Eric (2009), in care un postas deprimat are o serie de conversatii cu ex-vedeta clubului Manchester, fotbalistul Eric Cantona (jucat chiar de Cantona). Profitul acestei productii a fost de… 12.000 de lire sterline.

In iunie 2009, Ken Loach isi retrage filmul Looking for Eric de la Festivalul International de Film de la Melbourne, din cauza ca unul din sponsorii festivalului este Ambasada Israelului. Regizorul britanic declara pe atunci: “E de datoria noastra sa tinem cont de acei care traiesc in teritoriile ocupate. Nu cineastii israelieni sunt tinta acestui boicot, ci implicarea statului respectiv.”

Cautiune pentru Assange, funeralii ieftine pentru premierul Margaret Thatcher.

Ken Loach se numara printre cele sase persoane care, in 2010, la tribunal, s-au oferit sa-i plateasca cautiunea lui Julian Assange (scandalul WikiLeaks) cand acesta a fost arestat in Londra. “E clar ce i se pregateste. Americanii il vor inapoi pentru a-l incarcera pentru ani buni sau chiar mai rau. Trebuie sa manifestam un pic de solidaritate cu cineva care ne-a dezvaluit ceea ce ne-a dezvaluit”, a spus atunci Loach. Ulterior, banii de cautiune au fost pierduti – mai precis, confiscati – cand Assange s-a hotarat sa scape de sub jurisdictia britanica, adapostindu-se in ambasada Ecuadorului la Londra. Dupa ce Margaret Thatcher a murit in aprilie 2013, Loach a propus ca funeraliile sa fie scoase la licitatie publica si sa fie organizate de firma care ofera cel mai mic pret, asta ca lumea sa-si aminteasca de politicile ei economice. Cand a izbucnit razboiul ruso-cecen, Ken Loach si-a exprimat sustinerea puternica pentru independenta Ceceniei fata de Rusia. In noiembrie 2012, Ken Loach a refuzat un premiu la Festivalul de Film de la Turin, Italia, dupa ce a aflat ca Muzeul National al Cinematografiei din Turin tocmai a taiat salariile si ulterior a dat afara o mare parte din personalul care se ocupa de curatenie si paza.

Durata: 109 min.

Jimmy’s Hall ar putea foarte bine sa fie si Jimmy’s Hell

In 1921, in pragul izbucnirii Razboiului Civil din Irlanda, Jimmy Gralton (rol jucat de actorul Barry Ward) construieste un salon de dans la o rascruce de drumuri de tara din Irlanda, comitatul Leitrim. Aici tinerii vin sa danseze, sa invete, sa dezbata, sau sa viseze. Dar, mai presus de toate, sa fie liberi. Jimmy’s Hall intruchipeaza spiritul acelor oameni care gandesc liber.

Locul devine foarte populat, iar Biserica si politicienii incep sa nu vada cu ochi buni popularitatea lui Jimmy Gralton, care ulterior este deportat in America. Dupa zece ani, Jimmy se intoarce din New York si decide sa redeschida salonul din satul natal, acum o cladire abandonata si in paragina. Gestul sau insa va reactiva acelasi tip de probleme din anii ‘20.

Foto: (C) Joss Barratt, Bernard Walsh / Sixteen Films / Wild Bunch

Barry Ward Jimmy Gralton Jimmy’s Hall Ken Loach