“Cea mai scurta cale spre fericire este ignoranta.” Interviu cu Alex Galmeanu
Written by Otrava, Posted in Bucurestiul meu, Diverse
Este extrem de talentat, a facut niste proiecte foarte misto, campanii cool, e un tip de mega bun simt si nu exista fotografie misto pe care sa o cauti cu vedete de la noi si sa nu fie facuta de el. Si acum vorbesc de alea cele mai misto, cele mai wow, alea pe care le-am vazut toti. Dar absolut toti. Am onoarea si placerea ca invitatul de astazi la “Romania mea” sa fie Alex Galmeanu.
Sunt multi oameni care au un aparat foto si putini care spun o poveste cu ajutorul lui. Cum a venit pasiunea asta pentru fotografie?
Toti oamenii spun povesti cu aparatele lor foto, nu exista fotografie fara poveste, indiferent cat de amatoriceasca este ea. Diferenta sta in cat de general-valabile sunt povestile spuse sau de cum trec ele testul timpului. Uneori, unele imagini sunt valabile intre patru pereti, intr-un spatiu privat, pentru rude si cunoscuti, alteori, si asta este cazul fericit, imaginile pot avea un grad mai mare de valabilitate, pot misca lucruri in societate sau ajung sa devina repere si documente. Cred ca aici e cheia, relevanta povestii este totul, nu conteaza cine a realizat imaginea si cu ce, nu conteaza daca autorul are educatie vizuala sau nu, conteaza doar relevanta si puterea unei imagini de a misca ceva in societate, sau macar intr-un grup mai larg.
E adevarat ca educatia vizuala ajuta, sunt sanse mai mari ca cel care detine un vocabular si o cultura vizuala sa fie mai pregatit in a oferi relevanta, dar e un domeniu democratic in care nu exista cu adevarat reguli. Pe de alta parte, nu e necesar ca o imagine sa fie relevanta in momentul realizarii ei, timpul are intodeauna un cuvant de spus, sunt numeroase exemple de relevanta aparuta la mult timp dupa realizarea imaginii, din categoria redescoperiri.
In cazul meu pasiunea a venit subtil, m-a cuprins fara sa imi dau seama, imi sunt foarte neclare inceputurile mele in fotografie, zic de inceputurile astea moleculare, embrionare. M-am trezit cu un aparat de fotografiat in mana si cumva deja il foloseam cand m-am decis ca vreau sa fac fotografie. Nu pot sa jur ca a fost o decizie constienta, asumata, nu a existat o linie “uite, de aici o sa fac doar fotografie”, dar cu siguranta au contat tot felul de lucruri. A contat ca aveam un laborator foto acasa, ca aveam echipamente, ca fratele meu traia oarecum din fotografie, faptul ca tatal meu avea deja o arhiva de 500 de negative, ca am fost fotografiat toata copilaria mea, ca aparatul de fotografiat a fost un obiect de care ma loveam frecvent in casa.
Te vad mereu la M60. Care sunt alte locuri cool din Bucuresti in care iti mai faci veacul?
Imi plac cafenelele cu cafea buna si am cam fost in toate din Bucuresti. Pe langa M60, ma duc destul de des la Frudisiac, Origo, Bob sau altele din categorie.
“Eu nu vad oameni atat de tristi si posomorati pe strada, dar cred ca ar fi folositor un fel de ceas care sa ne arate cat mai avem de trait, adica sa avem in fiecare zi o constiinta clara a faptului ca zilele noastre pe acest pamant sunt limitate si extrem de valoroase.” De ce am ajuns sa zambit atat de rar? Parca afara oamenii fac treaba asta mai des 🙂
Cred ca e o caracteristica a poporului asta, ne place sa ne plangem de mila. Sigur, se intampla sa si avem toate motivele sa o facem, dar cred ca e si o chestiune intrata in ADN-ul natiunii. In general suntem un popor de nemultumiti, cu greu vedem partea plina a paharului si gasim vinovati foarte usor (autoritatea, statul, serviciul, seful, concurenta, mama, sora, prietenii, intodeauna cineva este de vina). Probabil din motivul asta romanii zambesc mai rar ca in alte parti, poate nu ne dam seama inca de valoarea unei zile, de frumusetea faptului ca traim, de spectacolul asta uimitor care se deschide in fata noastra, pe care il numim viata.
Stiu ca pare o filozofe ieftina, rupta din reclamele la bere, dar literalmente fiecare zi e un cadou. Asa cum te bucuri de un lucru primit, asa trebuie sa te bucuri si in fiecare dimineata ca soarele a mai rasarit o data pe deasupra capului tau.
Care e povestea celebrei fotografii care a aparut pe contul oficial al Instagram?
Mi-am cumparat o drona, una de amatori, mica si ieftina. In primavara trecuta am fotografiat-o pe buna mea prietena Ana Ularu pentru o revista romaneasca, la mare. Dupa ce ne-am facut treaba pentru care am ajuns acolo, asa pe ultima raza de lumina, am rugat-o pe Ana sa se culce in lanul ala de grau verde ce se misca fabulos in bataia vantului si in lumina de apus de soare trecut de cateva minute. Am ridicat drona si am facut un scurt filmulet, ceva de cateva secunde. Ce a iesit e mai greu de descris in cuvinte, Ana pare inconjurata de propriile ei ganduri, iarba din jurul ei a capatat o viata anume, a devenit organica, o extensie a Anei, ceva ce traieste deodata cu ea, o simbioza stranie ce s-a transmis in sensul ca publicul a simtit energia asta si de aici si propagarea. Evident ca e un episod norocos, nu pot sa spun ca am vazut lucrurile din prima, am intuit ca lanul ala va fi fabulos vazut de sus si mi s-a parut firesc sa o plantez pe Ana acolo, dar e si o doza de noroc, s-au aliniat astrele, uneri se intampla. Propagarea pe instagram a venit destul de natural si aici s-au aliniat o gramada de lucruri. Cert e ca nu am o stiinta aici, nu stiu cum sa reproduc experienta.
De ce universul tau este in alb si negru?
Universul meu nu este alb-negru, realizez foarte multa fotografie color, dar fotografia alb-negru are o putere de abstractizare deosebita in care ma regasesc. Culoarea e un subiect in sine, e un tip de informatie ce cantareste enorm in orice compozitie. Orice este atat de puternic, trebuie folosit cu moderatie. As pune culoare doar atunci cand ea e un subiect, nu as lasa-o asa la voia intamplarii in imaginile mele. In alta ordine de idei, vizual vorbind, incerc sa spun foarte multe cu foarte putin, iar alb-negru se potriveste filozofiei asteia.
Care sunt motivele pentru care fotografia alb-negru nu atinge marea masa a publicitatii de larg consum?
A fost o vreme, cam pana in anii 60, pana la un domn care s-a numit William Eggleston, cand fotografia color nu reprezenta altceva decat o curiozitate tehnica,un tip de imagine bun pentru albumul personal, pentru vacante, dar nu in galerii si muzee. Adica oamenii intelegeau arta fotografica strict in granitele alb-negru, galeristii nu ar fi expus altceva, asta pana cand a venit domnul Eggleston si a revolutionat totul. De atunci perceptia asupra fotografiei de arta s-a schimbat, fotografia color si-a recapatat niste drepturi.
Totusi, fotografia color a fost initial democratica si a ramas inca asa. Cei mai multi dintre oamenii care nu au legatura cu arta fotografica prefera o imagine color, e oarecum universala, e usor de inteles, nu presupune neaparat un efort intelectuial, se consuma repede si cu placere. Fotografia alb-negru a fost mai mereu o nisa (cu exceptia faptului cand reprezenta singura optiune tehnica). Adica fotografia alb-negru e mai greu de inteles, nu e pentru publicul larg, nici nu se consuma usor si nici neaparat cu placere. E asumat ca audientele vor fi mai mici, dar sunt oameni din aia buni, care inteleg multe.
Ai facut fotografii pentru absolut toate vedetele si mai putin vedetele de la noi. Pana si mie mi-au facut o fotografie. Foarte misto si iti multumesc pentru ea. Care a fost cea mai misto experienta avuta pana acum la o sedinta foto?
E foarte greu sa iti raspund la intrebarea asta. Sunt foarte multe experiente misto in ceea ce ma priveste, ar fi greu sa aleg o singura experienta si sa ii dau atat de multa importanta. Am fotografiat presedinti de state, oameni fara adapost care traiesc in canale si cam orice poti sa intalnesti intre extremele astea. Nu stiu ocupatie ce sa ofere un spectru mai larg de posibilitati.
Imi aduc aminte, undeva in Thailanda, cu ocazia unei calatorii destul de protocolare, ca am fost invitat la masa in casa unuia dintre cei mai puternici oameni de afaceri locali, un tip care construia, printre altele, poduri si autostrazi. In ultima zi, in urma dorintei mele de a-l fotografia, am fost invitat la masa de un om al strazii care traia intr-o coliba de carton, o improvizatie construita sub un pod de autostrada ce trecea prin centru Bangkok-ului. Nu mult a trecut si am realizat ca in prima zi de Thailanda am fost invitat la masa de catre cel ce a construit podul, iar in ultima zi, am fost invitat deasemenea la masa, de catre cel care traieste, suferind, sub pod. Ce vreau sa zic e ca, daca ai ochii deschisi, fotografia iti ofera experiente pe banda rulanta, in fiecare zi si cu fiercare om pe care il intalnesti. Am o vorba, daca merg pe strada si n-am gasit nimic interesant de fotografiat, e doar vina mea, ca nu am fost in stare sa imi deschid ochii.
Te vad tot timpul cu aparatul dupa tine. Exista momente cand nu il ai cu tine?
Asta e ideea, din motivul asta il tin mereu cu mine, sa nu existe momente in care sa nu il am. Adica incerc de ani buni si cred ca reusesc, sa am o relatie foarte organica in ceea ce priveste aparatul meu de fotografiat, vreau sa il consider si sa devina o extensie a corpului meu, sa nu ii mai simt greutatea, sa devina foarte usor sa il folosesc, sa fie ca si cum imi misc un deget, ca si cum clipesc sau respir. E adevarat ca fotografiile se fac intai cu creierul si cu ochiul si apoi cu aparatul de fotografiat, dar imi doresc ca distanta de la creier la aparat sa fie cat mai scurta posibil.
“Fericirea este talentul de a nu complica lucrurile.” Sunt vorbele Liei Bugnar itr-un interviu pe blog. Pentru tine ce reprezinta fericirea?
Lia Bugnar o zice frumos, dar eu cred ca poate fi spus si altfel, cea mai scurta cale spre fericire este ignoranta. Eu stiu de fapt trei cai spre fericire: varianta lunga, varianta buna si varianta scurta. Varianta lunga e aia in care nu ignori nimic si suferi pentru fiecare detaliu, varianta buna e cea in care incerci si reusesti sa traiesti din propriile tale pasiuni si varianta scurta, in care iti dezvolti capacitatea de a ignora totul.
“Din 2001 pana astazi nu a existat luna sa nu am cel putin o coperta pe piata, dar am avut perioade in care existau si cate cinci simultan.” Cum decurge o zi din viata ta?
De la fraza asta, care e destul de veche, lucrurile s-au cam schimbat. Nu prea mai sunt reviste, piata tipului asta de jurnalism moare incet, mereu aud ca s-a mai inchis un titlu. E trist, dar asta e viata, ne adaptam, vom lucra cu totii pentru Instagram.
Despre o zi din viata mea: am zile cand nu ma misc din studio, am zile in care ma plimb intre multe locatii si am zile in care stau cu orele in fata unui laptop in cafenele. Nu cred ca am o viata asa spectaculoasa, dar e departe de a fi banala. Nu lansez rachete si nici nu ma pregatesc de intalniri cu extraterestri, dar nici nu pot sa zic ca am doua zile la fel. Iti spuneam mai sus cat poate fi de variata ocupatia asta si cate posibilitati iti ofera, nici o zi nu seamana cu cealalta si asta e bine, imi place asa.
Aud tot mai des oameni care se plang ca nu fac ceea ce isi doresc, ceea ce le place, ceea ce vor. Esti unul dintre oamenii care fac ce isi doresc, isi castiga existenta fix din ceea ce le face placere. Cum ajungi sa faci asta? Ce sfat poti da oamenilor care se gandesc cu groaza cand se dau jos din pat si trebuie sa ajunga la job?
Sunt oameni care inca nu au descoperit ce isi doresc, nu si-au descoperit inca pasiunile, nu au habar ca le au. Nu cred ca exista oameni fara pasiuni, poate doar oameni care nu le-au descoperit inca. Altfel, pasiunea e cheia, e mare lucru sa descoperi ca ai o pasiune, jumatate din treaba e facuta daca o descoperi. E obligatoriu sa iti urmaresti pasiunea si sa nu abandonezi calea asta. Pasiunea nu da rezultate imediat, poate doar in cazuri exceptionale, dar pana si urmarirea continua a ei poate fi o sursa de placere.
Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata?
Habar n-am ce conteaza cu adevarat in viata. Nici macar nu stiu daca e ceva ce sa conteze cu adevarat. Daca ar fi sa ma intreb care este scopul vietii, as putea spune ca la cel mai inalt nivel al ei, viata nu are nici un scop. Sigur, exista un nivel nu atat de avansat cand descoperi ca traiesti sa te distrezi, sa visezi, sa iubesti, sa imbratisezi si sa te arunci cu totul in spectacolul asta fabulos numit viata. E nivelul la care viata te afecteaza, mai cumperi o haina, iti schimbi masina, mergi intr-o vacanta pe o plaja de vis… dar daca o gandesti grandios, atat de sus cat te poti duce cu gandul, incercand sa raspunzi la marea intrebare “de ce?”, e greu de spus daca viata are vreun sens. In contextul asta e greu sa definesti ce conteza cu adevarat in viata, pentru ca trebuie sa definesti si ce anume mai conteaza atunci cand ea se termina. Exista nihilismul care spune ca nimic nu conteaza si nimic nu are rost, dar exista si o forma pozitiva a nihilismului ce ar putea spune ca daca nimic nu are rost, atunci esti liber sa faci orice, este eliberator.
Mi-a placut foarte mult proiectul facut de tine cu zilele pe care le aveau diversi oameni la Revolutie. Mai ai ceva pe teava?
E un proiect nou la care am lucrat cam trei ani. Implica multe trimiteri de carti postale si un oarecare discurs despre ce inseamna “acasa”. Am pus un mic preview pe IGTV la @alexgalmeanu.
1 Comment