BLOGU LU' OTRAVĂ

“Oricine a inventat fotbalul, ar trebui sa fie venerat ca un zeu.” Sunt vorbele lui Hugo Sanchez si mare dreptate a avut. Este unul dintre cele mai frumoase sporturi din lume si postarea de astazi este despre zece oameni care au facut istorie in sportul asta. M-am inspirat tare pagina de Facebook a lui Dan Stefanescu care aduna povesti frumoase din fotbal. Am alaturat tricourile din colectia personala si cam asta a iesit.

“Am făcut cunoștință cu depresia când aveam 24-25 de ani. La început, am confundat-o cu oboseala, ziceam că sunt obosit pentru că am dormit puțin. Până într-o zi câmd m-am ridicat din pat și mi-am simțit picioarele lipsite de energie. Tremurau.

În timp ce mergeam spre antrenament, aveam probleme și la volan. Odată ajuns la baza de pregătire, am avut o mică discuție cu doctorul care mi-a spus clar: “Astea-s semne ale unui început de depresie.”

Eram obosit înainte să încep antrenamentul. Când plonjam, mă simțeam fără energie.

Cum am învins depresia? Într-o zi, am trecut prin fața unui muzeu unde era o expoziție cu operele lui Chagall. Mi-am zis că trebuie să intru. Erau vreo 200 de exponate, dar cel care mi-a rămas întipărit în minte era “Plimbarea”. Un “desen” pe care-l putea face și fiul tău. Mi-a transmis ceea ce aveam nevoie. Bucurie, normalitate, m-a făcut să zâmbesc și să mă gândesc: “Gigi, ai nevoie de lucruri normale.” În normalitate este, probabil, și fericirea.

Am reușit să schimb soarta începând să transmit impulsuri noi creierului, dându-i alternative pentru fotbal. Într-o lună și jumătate eram din nou eu însumi.

Norocul meu a fost că, într-un moment dificil, nu mi-a fost rușine să-mi dezvălui slăbiciunea. Am vorbit liber cu toată lumea, iar asta a fost ca un medicament. Nu trebuie să-ți fie frică să demonstrezi cine ești cu adevărat. Te face să te accepți pe tine însuți. Trebuie să înțelegi că meriți darul vieții. Asta e viața. Un cadou și trebuie să-l meriți.”

Demonii – de Alessandro Alciato

La 44 de ani, Gigi Buffon e un om normal, cu nevoi normale. Fericit, după spusele sale. Încă în activitate.

“Eu n-am avut o viață ușoară. Asta uită mulți. Nu sunt un talent care, pur și simplu, a reușit în pași de dans, eu am luptat împotriva vântului. Părinții și antrenorii mi-au fost împotrivă din primul moment și aproape tot ce am învățat am făcut-o ignorând ceea ce îmi spuneau alții.

Am fost întrebat ce aș fi fost dacă n-aș fi devenit fotbalist profesionist. N-am nici cea mai vagă idee. Poate aș fi devenit un infractor. Eu și prietenii mei din cartier am făcut o mulțime de prostii.

În Rosengård, în primul cartier islamic din Europa, trăiam fără să fiu supravegheat de familie. Părinții mei se despărțiseră, iar cu frații vitregi nu m-am înțeles.

Munceam ca un catâr și nu mă mulțumeam doar cu antrenamentele de la Malmo. Jucam și pe un teren aproape de casă, ore întregi. Apoi, jucam pe stradă. Ieșeam și le strigam băieților de acolo: ”Vă dau 10 coroane dacă reușiți să-mi luați mingea!” și nu era doar un joc. Mă ajuta să-mi rafinez tehnica, să protejez mingea mai bine. Jucam meciuri interminabile la porți formate din 4 rucsacuri.

Strada a fost prima mea școală. Și pentru că nu prea am fost interesat de cărți. Ca să mă deplasez, furam biciclete. Mă întorceam acasă cu o foame de lup, deschideam ușa frigiderului rugându-mă să găsesc ceva înăuntru. Dar nu, erau aceleași lucruri, lapte, unt, pâine și în cel mai bun caz, suc de fructe. Multivitamine la 4 litri, cumpărat de la un magazin arăbesc, unde era mai ieftin.

Azi, frigiderul nostru trebuie să fie mereu plin, îi spun asta soției, în permanență. Cu ceva vreme în urmă, fiul meu Vincent plângea, pentru că voia paste în timp ce macaroanele erau pe foc. Striga, țipa, iar eu voiam să-i spun cât de norocos este. Eu scotoceam toate sertarele în căutarea unei mici bucăți de carne. Dar mă săturam de fiecare dată cu felii de pâine prăjită.

Am făcut o mulțime de prostii, e adevărat, dar de puține ori am început eu. Chiar și pe teren mi s-a întâmplat să fac tâmpenii, am mai lovit pe unul, pe altul. Când mă enervez, recunosc, mi se întunecă privirea și e mai bine să stea toți departe de mine.”

”Io, Ibra”
Zlatan Ibrahimović – 40 de ani

“Pe vremea aceea nu aveam bani, iar viața era foarte grea în Madeira. Când ești copil, banii nu te interesează, pentru mine era important să mă simt protejat și iubit de familia mea. Fotbalul mi-a dat totul, dar m-a și dus departe de casă când încă nu eram pregătit. Aveam 11 ani când am plecat la Lisabona, a fost cel mai dificil moment al vieții mele.
Dar a fost și șansa de a-mi urma visul.

Am plecat și am plâns în fiecare zi. Eram tot în Portugalia, dar mi se părea că sunt într-o altă țară, cu un accent și o cultură diferite. Nu cunoșteam pe nimeni, iar familia mea își permitea să mă viziteze doar o dată la 4 luni. Sufeream zi de zi, deși știam că, pe teren, făceam lucruri de care alții nu erau în stare. Într-o zi, am auzit un copil spunându-i altuia: “Ai văzut ce a făcut? Pare să fie o bestie!” Am început să aud asta mereu, chiar și de la antrenori. Apoi, se găsea mereu altcineva care să spună: “păcat că e așa slăbuț”.

Eram slab, nu aveam nici pic de mușchi. Așa am decis, la 11 ani, să mă antrenez zi de zi mai mult decât toți ceilalți. Am încetat să mai gândesc precum un copil, știam că eram foarte talentat, așa că am început să mă antrenez pentru a deveni cel mai bun din lume. Așa a apărut foamea de performanță. Fiecare eșec și fiecare victorie reprezentau un punct de plecare. La 15 ani, mi-aduc aminte că i-am spus unui coleg: “O să vezi că într-o zi, o să fiu cel mai bun din lume.” A început să râdă. Nici măcar nu eram în lotul primei echipe a lui Sporting, dar eram convins că asta se va întâmpla.

Am fost binecuvântat cu talent, dar am muncit din greu pentru a scoate maximum din acest dar.”

Cristiano Ronaldo împlinește 37 de ani.
32 de trofee cu echipa și 29 individuale, între care 5 Baloane de Aur.
Putem spune că nu s-a înșelat.

“Era 5 mai 1985. Aveam 18 ani și jucam la Vicenza, cu Rimini, antrenată de Arrigo Sacchi. Am făcut o alunecare și am simțit o durere atroce. A durat o secundă, apoi a dispărut. După care am realizat că era o accidentare gravă – leziune a ligamentelor încrucișate și a meniscului. Se vorbea de un an de pauză. Genunchiul era foarte umflat. A fost nevoie de 220 de puncte de sutură.

Abia semnasem cu Fiorentina, treceam de la Serie C direct în Serie A. A fost o dramă, am simțit că se sfârșește lumea. Mamei i-am spus o chestie absurdă: “Dacă mă iubești, ucide-mă!” Ea m-a făcut să-mi schimb ideile. Am înțeles că în viață trebuie s-o iei mereu de la capăt, în fiecare zi. Să accepți și să depășești greutățile. Mulți dintre cei care au avut accidnetarea mea s-au lăsat de fotbal. Eu aproape că am ajuns în același punct.”

Ce bine, totuși, că nu s-a întâmplat, pentru că n-am mai fi avut parte de frumoasele noastre duminici. Comunque non è più domenica da quando Baggio non gioca più.

Il Divin Codino împlinește 55 de ani

”Visul meu de glorie s-a terminat într-o zi cenușie, ale cărei detalii le-am șters din memorie. Unul dintre oamenii de la echipă le-a spus părinților mei: ”Puștiul este prea slab, prea firav. Uitați-vă și voi ce mânuțe are. Nu crește. Ne pare rău, Javier Zanetti nu va fi fotbalist profesionist. Nu doar în Serie A, în niciun alt campionat.”

De atunci, viața mea s-a schimbat. Tatăl meu se trezea la 5 dimineața, apoi, la 6 mă trezea și pe mine să mergem pe șantier. Îmi șoptea cu voce joasă, afectuoasă: ”Javierito, hai să mergem să ne câștigăm pâinea.”

Ajunsesem un zidar bun. Am construit ziduri, am ajutat la amestecarea betonului, căram gălețile pline cu var cu mâinile mele cele mici. Eram mort de oboseală, dar nu ziceam nimic.

Mama și tata, după ce fusesem dat afară de la juniori, mă duseseră la doctorul Piccaluga, care m-a măsurat, m-a cântărit și în cele din urmă a zis: ”Copilul are nevoie de mai multe proteine, înțelegeți? Năut, lapte, linte.” Știa bine că nu ne permiteam să mâncăm fripturi, de aceea mi-a dat această dietă.

Într-o zi, dintr-o dată, tatăl meu m-a întrebat. ”Javierito, dar tu chiar ai renunțat la fotbal?” ”Tată, știi prea bine că au zis că sunt prea slab. Eu vreau să devin fotbalist, dar ei nu mă vor.”

Tata a făcut atunci un semn către brațele mele arse de soare: ”Te-ai întremat, ești mai puternic acum. Când ai cărat sacii de ciment ai prins forță, ești pe drumul cel bun. Șantierul a fost sala ta de forță. Uită-te în oglindă! Ai crescut, ești bărbat de acum.”

Mulți ani după acel moment, din postura de căpitan al naționalei și al Interului, i-am mulțumit tatălui meu: ”Dacă n-ai fi fost tu, să mă iei de mână când lucram pe șantier și să mă readuci la fotbal, n-aș fi devenit profesionist.”

Dacă nu mi-am pierdut echilibrul, atunci când am ajuns faimos, când am câștigat foarte mulți bani, asta le-o datorez lor, părinților mei. M-au făcut să înțeleg că gloria nu este reală, este un miraj care nu te hrănește precum munca și familia. Sportul pe care l-am practicat m-a făcut celebru, dar știu că sunt egalul tuturor celorlalți. Nu pot să mă simt superior doar pentru că am avut norocul de a juca fotbal, iar alții doar se uitau la fotbal. Când se încheie cele 90 de minute și ne întoarcem acasă, toți suntem egali.”

Javier Zanetti – “Giocare da uomo”

“Am crescut în Italia, iar Italia mi-a deschis larg porțile. Nu a fost nevoie să mă gândesc de două ori. După naționala de tineret, am jucat la seniori doar în partide amicale. În noiembrie 2017, a venit convocarea pentru barajul cu Suedia, dar în acea perioadă, mă căutau și oamenii de la naționala Braziliei. Edu Gaspar, fost coordonator al lotului național, mi-a spus: “Jorge, ne gândim să te convocăm, dar nu-ți pot garanta nimic. Știu că e greu, vorbește cu familia.”

Visul din copilărie era să joc în naționala Braziliei, dar simțeam că Italia are nevoie de ajutor, în acel meci decisiv cu Suedia. Când eu am avut nevoie de ajutor, Italia m-a ajutat, mi-a oferit o mulțime de posibilități. Nu aveam cum să-i întorc spatele. Inima mi-a spus: “Nu! Italia are nevoie de tine!” Am luat acea decizie și sunt foarte fericit.”

Jorginho – omul în care Ventura nu a avut prea mare încredere a devenit un jucător fundamental pentru naționala Italiei, sub conducerea lui Roberto Mancini

“Mulțumesc Romei, mamei mele, tatălui meu, mulțumesc fratelui meu, prietenilor mei. Mulțumesc soției mele și celor 3 copii!

Am vrut să încep cu sfârșitul, pentru că nu știu dacă voi reuși să citesc aceste câteva rânduri. E imposibil să povestești 28 de ani de istorie în câteva fraze.

Mi-ar fi plăcut s-o fac printr-un cântec, printr-o poezie, dar nu pot compune. Așa că am încercat, în acești ani, să mă exprim prin intermediul picioarelor, mi-a fost mai ușor toată viața, de mic copil.

Apropo, știți care era jucăria mea preferată? Mingea, evident. Așa e și acum.

Dar, la un moment dat, vei fi mare, așa mi s-a spus. Iar timpul a decis.

Blestematul timp!

Același timp pe care-l așteptam să treacă foarte repede pe 17 iunie 2001. Abia așteptam să fluiere arbitrul de trei ori.

Mi se face pielea de găină și acum când mă gândesc.

Același timp m-a bătut astăzi pe umăr și mi-a spus: “Trebuie să crești, de mâine vei fi mare. Scoate-ți șortul și ghetele, pentru vă de astăzi ești bărbat și nu vei mai putea simți mirosul ierbii, de aproape, nu vei mai simți soarele în față, în timp ce alergi către poarta adversă, nu vei mai simți adrenalina și nici satisfacția de a celebra.

În aceste luni am fost întrebat de ce mă trezesc din acest vis.

Știți cum era când, copii fiind, mama vă trezea dintr-un vis frumos și vă trimitea la școală, în timp ce voi voiați să mai dormiți și să reluați visul. Niciodată nu se putea.

De data asta, nu e vis, ci realitate. Iar acum nu mai pot trăi visul.

Vreau să vă dedic vouă scrisoarea asta, copiilor care m-au susținut, celor de ieri, care au crescut și au devenit părinți, celor de azi, care strigă “Tottigol!”

Îmi place să cred că toată cariera mea va deveni o poveste pe care voi o s-o duceți mai departe.

Astăzi s-a terminat. Îmi scot tricoul pentru ultima dată. Îl împachetez bine, deși nu sunt pregătit să spun “Gata!” și nici nu cred că voi fi vreodată.

Iertați-mă că, în această perioadă, nu am dat interviuri și nu am clarificat situația, dar să știți că nu e deloc ușor să stingi lumina.

Acum, mi-e frică. Dar nu e acea frică din momentul în care te afli în fața porții adverse pentru a executa un penalty. De data asta, nu pot vedea prin ochiurile plasei ce va fi după.

Permiteți-mi să-mi fie frică. De data asta, am neviie de voi și de căldura voastră. Ceea ce mi-ați oferit mereu. Cu ajutorul vostru voi reuși să dau pagina și să mă arunc într-o nouă aventură.

Acum e momentul să le mulțumesc tuturor colegilor, antrenorilor, președinților, tuturor celor alături de care am lucrat în acești ani.

Suporterilor și celor din Curva Sud, o referință pentru romani și romaniști. Să te naști la Roma, să fii romanist e un privilegiu. Să fiu căpitanul acestei echipe a fost o onoare.

Sunteți și veți fi mereu parte a vieții mele. Inima mea va fi mereu acolo, cu voi.

Cobor scările și intru în vestiarul care m-a întâmpinat când eram un copil și pe care-l las acum, când sunt bărbat.

Sunt mândru și fericit că v-am putut oferi 28 de ani de dragoste.

Vă iubesc!”

Scrisoarea lui Francesco Totti, după ultimul meci al carierei.
4 ani de la retragerea lui Totti – L’Ottavo Re di Roma

“Cu cât se apropie mai mult momentul retragerii, cu atât crește mai mult teama de viitor. Unde voi mai găsi adrenalina pe care mi-o dă, azi, un duel cu Chiellini? Unde o voi găsi? Nu pot să ies pe stradă și să mă cert cu lumea. Nu sunt un nebun.

La Euro, cel mai mult m-a impresionat apărarea Italiei. Bonucci și Chiellini îmi plac pentru că am jucat împotriva lor și știu cât de buni sunt. O pereche perfectă, se completează de minune. Chiellini te omoară, pur și simplu, în duelurile unu la unu, celălalt știe mai mult cu mingea.

L-ați văzut pe Chiellini cu bietul Saka, în finala de la Londra? Așa e Chiellini. Chiar dacă treci de el, chiar dacă-l driblezi, știi că nu e gata. Va face totul să te oprească. Ce poți să-i faci dacă te ia de gât? Nimic! Te enervezi și mergi mai departe.

Asta e Chiellini. Un monstru! Îmi place de mor să lupt cu fundași ca el, așa cum îmi plăcea și când îi înfruntam pe Maldini, Nesta, Cannavaro, Thuram, Stam. Adrenalină pură.

Știi că împotriva acestor uriași trebuie să dai mereu totul, pentru că ei nu vor renunța. Dar când reușești să-i depășești, chiar și după două, trei încercări, te simți important și îți spui: “Ce frumos!”

Zlatan Ibrahimović – Adrenalina

Acum 4 ani, juca în Serie C. Înainte, retrogradase în liga a 4-a, în tricoul lui Cuneo. Apoi s-a întors la Reggina, unde a trăit un alt moment dureros, o altă retrogradare. Inevitabil, a venit falimentul clubului calabrez. Giovanni avea 22 de ani, iar mai mult de o lună a fost liber de contract. Apoi, a apărut varianta Matera. Era 2015 anul în care Di Lorenzo semna cu echipa din sudul Italiei.

“Nu aveam angajament, dar n-am cedat. Am crezut întotdeauna că voi reuși.”

Din 2017, a început ascensiunea. A debutat în Serie A cu Empoli, după care a ajuns în Champions League, cu Napoli. Evoluțiile bune l-au adus la națională. A fost rezerva lui Florenzi la meciul cu Turcia, apoi titular. Campion european.

Giovanni Di Lorenzo tocmai și-a prelungit contractul cu Napoli, până în 2026.

“Locuiam la Cinecittà și la vremea aia nu era PlayStation, nu exista iPad, nu erau meciuri la Sky. De fapt, nu era nimic altceva, în afara meciurilor interminabile pe care le jucam în fața casei. Atât era în perioada respectivă. Nu știam de tenis, nu erau atâtea piscine, nu exista alt sport și, ca toți copiii, jucam fotbal. Am început fotbalul la echipa cartierului meu, care avea legături cu Roma. Dar familia mea era lazială, iar tata era mare fan al lui Lazio.

Roma mă voia și chiar a făcut o ofertă, dar tata nu a fost de acord și am preferat să o așteptăm pe Lazio. Pentru că așa era scris. Totul se întâmpla pe când aveam 7 ani. Apoi, am dat o probă și am ajuns la Lazio la 8 ani. Am avut posibilitatea să-mi ajut familia cu primii bani câștigați din fotbal. Întotdeauna îi voi fi recunoscător lui tata.

N-aș fi vrut să plec de la Lazio. Cu doi ani înainte, o refuzasem pe Real Madrid. Hierro îmi spusese că trebuie să schimb echipa. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat posibilitatea să joc la Milan, unde am crescut din toate punctele de vedere și am câștigat totul. Când m-am retras, mi-a fost un dor teribil de fotbal. M-am simțit groaznic. În primele 6 luni am fost în vacanță, apoi am intrat în criză. Am devenit insuportabil. Să devii antrenor e o posibilitate de a continua, dar când joci este altceva. Iar noi ne naștem fotbaliști.”

Sandro Nesta – unul dintre ultimii mari fundași ai lumii – împlinește 45 de ani.

colectie Cristiano Ronaldo Dan Stefanescu fotbal Francesco Totti Gigi Buffon Javier Zanetti Jorginho Roberto Baggio Zlatan Ibrahimovic