BLOGU LU' OTRAVĂ

Este unul dintre actorii mei preferati, are un aer boem, o candoare. Are un aer de actor de teatru britanic. L-am vazut pentru prima data “Azilul de noapte” de Maxim Gorki – in regia lui Ion Cojar, apoi in Hamletul lui Vlad Mugur si in “Regele Lear”, in regia lui Dragos Galgotiu. Face un roluri senzationale in “American Buffalo”, “Dumnezeul de a doua zi”, “Triumful dragostei “. Apoi face un lucru pentru care am vrut de multa vreme sa ii multumesc si o sa o fac acum – ne face cunostinta cu Neil LaBute – unul dintre cei mai cool dragamurgi ever. Si urmeaza “O trilogie contemporana”, “Helter Skelter”,  “XXL” apoi se apuca de regie – si face niste spectacole pe care trebuie sa le vedeti – “Cupluri”, “Forma lucrurilor” si “Niste fete”. In aceasta toamna scoate primul lung metraj – un film in care si joaca si pe care l-am vazut la TIFF si cred ca este cel mai bun scenariu de dupa revolutie. Asa ca din 19 octombrie o sa aflati “Secretul Fericirii.” Pana atunci am onoare si placerea ca la “Romania mea” sa stau de vorba cu Vlad Zamfirescu.

“Teatrul este un demers artistic colectiv, in care fiecare “jucator” este esential”. Cum a inceput povestea cu teatrul? Care iti sunt primele amintiri legate de lumea asta magica?

M-am trezit in ea, in lumea asta, care nu stiu daca e magica, dar e fascinanta pentru cei multi dintre noi, indiferent daca o privim din afara sau dinauntru. Ambii mei parinti fiind artisti, am avut contact de mic cu scena, sala, culisele, decorul, recuzita. Intr-un fel, am crescut printre ele, au ramas in mine chiar si atunci cand, in anumite perioade, nu le-am mai avut langa mine. Una dintre amintirile de foarte demult, nu stiu daca e prima, poate…  Eram la Odeon , in culise , aveam vreo 7 , 8 ani si se jucau cu mine diferiti oameni care erau acolo. Si mi placea maxim . Tin minte ca un nene mai invarsta ma tinea pe genunchi si ma facea sa rad teribil , altul, un tip brunet, se duela cu mine cu florete ( era chiar sa i sparg timpanul din greseala)..o doamna impunatoare imi dadea ciocolata..Eram fericit..Mai tarziu am realizat cine erau si valoarea lor..Nenea era Stefan Mihailescu Braila , brunetul era Sebastian Papaiani si doamna era Olga Tudorache.

Aud tot mai des oameni care se plang ca nu fac ceea ce isi doresc, ceea ce le place, ceea ce vor. Esti unul dintre oamenii care fac ce isi doresc, isi castiga existenta fix din ceea ce le face placere. Cum ajungi sa faci asta? Ce sfat poti da oamenilor care se gandesc cu groaza cand se dau jos din pat si trebuie sa ajunga la job?

E complicat cu sfaturile si, sincer, incerc sa nu-mi confund norocul cu o competenta universala. Chiar daca nu mi-a fost mereu usor, am plecat pe drumul catre propria pasiune cu sansa de a stii ca in lume exista teatru, artisti, spatii concrete sau emotionale in care ma pot dezvolta si fara sa stralucesc la matematica sau chimie. Din pacate, sunt oameni, dintre cei despre care spuneai ca pleaca nefericiti spre job, care nu au avut, la timp, informatii despre existenta altor lumi, a altor variante profesionale.

Obligati sa implineasca asteptarile parintilor, ale profesorilor, ale timpului in care s-au format, ei s-au straduit, cu buna-credinta, sa intre in tipare care nu li se potrivesc. Nu e usor. Si cred ca trebuie respectat faptul ca totusi reusesc sa se trezeasca dimineata si sa plece la munca. Cred insa ca schimbari se pot face si la 30 si la 40 si la 50 de ani. Iar pasiunile, chiar daca nu s-au manifestat pana la niste varste ceva mai consistente, nu inseamna ca nu exista. Cred ca orice om viu are pasiuni, numai ca unii dintre noi inca nu si le-au descoperit. O solutie sa le scoata la lumina: sa incerce sa vada, sa auda, sa simta, sa cunoasca lucruri, oameni, locuri, indeletniciri noi. Poate sunt naiv, dar cred ca, in cele din urma, o sa fie surprinsi de o emotie noua, o bucurie de a face, de a fi sau de a simti ceva.

Foto: Cosmin Ardeleanu

“Am convingerea ca talentul nesustinut de un efort constant si riguros este cel mai mare obstacol in devenirea unei persoane.” Cat este talent si cat munca? Mi-ar placea sa imi spui cam cata munca in in spatele unui rol, in spatele unei piese pe care o regizezi?

O piesa noua, pregatita serios – in care toata lumea o sa stie cine e, ce face, ce spune, de ce, cum sunt ceilalti, care e scopul comun – imi solicita cel putin doua luni de repetitii. Doua luni de intalniri aproape zilnice de cate 4-5 ore. Poate altii se descurca mai repede, e meritul lor. Deci e multa munca. In general. Nu vreau sa mai intru in ecuatii de genul 99% transpiratie, 1% inspiratie dar ca cred ca o scoala buna si un efort constant si riguros pot asigura succesul chiar si atunci cand talentul e mai putin prezent. In schimb invers, talentul fara munca si fara niste baze corecte, pe termen lung, nu ofera absolut nicio garantie. In schimb daca ajungi sa ai 10.000 de ore muncite adevarat, cinstit, nu prea ai cum sa ratezi.

Nu ti se pare ca traim vremuri in care suntem martori la mai multe lucruri negative decat la cele pozitive? Spuneai intr-un interviu ca trebuie sa ne“iubim mai mult intre noi pentru ca avem motive”. De ce crezi ca am ajuns aici? Si care sunt motivele pentru care e bine sa ne iubim mai mult unii pe altii?

Pentru ca e cel mai simplu si mai sigur drum catre bine. Catre a ne fi bine. Nu intru intr-o zona spirituala. Dar daca ne gandim aplicat, logic, verificabil in practica, sunt sanse mari ca binele, simpatia, caldura pe care le oferim ni se intoarca. Repet nu cred ca e nimic mistic la mijloc. Cand un om se simte placut, acceptat, de regula va ofera aceleasi emotii. Aproape din reflex. Daca esti sanatos la cap si nu traversezi nu stiu ce criza, cand cineva iti zambeste ii intorci automat zambetul. De ce nu ne trezim zambind mai des? Poate pentru ca nu suntem intr-un echilibru cu noi. Pentru ca vanam vinovati in afara noastra in loc sa ne concentram pe solutiile din noi. Mai era ceva. Raportul dintre negativ si pozitiv. Daca ne raportam in general – exceptand situatiile limita de boli grave, accidente, catastrofe – cred ca proportia asta, pozitiv-negativ, ramane constanta. Doar ca noi avem tendinta de a ne concentra excesiv pe ceea ce nu merge.   

Am vorbit cu un chirurg foarte mare care imi spunea ca este socat pentru ca unii elevii sai nu mai vor sa invete, nu mai vor sa citeasca. Si imi povestea cum el la 60 de ani inca merge la congrese si la seminarii. Pentru ca mereu are ceva de invatat. Cum e cu oamenii care ajung la un moment in care cred ca le stiu pe toate, ca nu mai au nimic de invatat?

Inca n-au aflat destul. Cei care cred ca nu mai au nimic de invatat. Au spus-o oameni mult mai destepti ca mine. Cand cineva refuza sa invete si ramane imun la orice incercare de a fi stimulat poate ca atins o limita ce nu poate fi depasita actionand pe acelasi traseu. Dar nu cred ca e condamnat vesnic la ignoranta. Intr-o zi se intampla ceva – o iubire, un psiholog, un preot, un accident fericit sau nefericit – care ne poate debloca, aratandu-ne ca lumea e mai mare. Insa timpul pierdut in suficienta ramane imposibil de recuperat.

Vorbim despre efect si mai putin despre cauza. Mi se pare ca educatia este un element primordial pentru evolutia unui om. Care au fost oamenii care te-au ajutat in cariera? Oamenii de la care ai avut de invatat?

Au fost multi. Aproape fiecare intalnire lasa urme. Asa cum am mai facut-o si cu alte ocazii, ca sa nu uit pe nimeni, aleg sa spun un singur nume, Ion Cojar, profesorul si omul de la care am invatat sa fiu actor si om. Dumnezeu sa-l odihneasca.

Paleologu spunea ca “frica de a nu suferi il face pe om sa nu mai iubeasca.” De ce am ajuns aici? Ai avut un moment in care ai luat totul de la zero? Care a fost si care au fost pasii parcursi pentru a ajunge iar pe linia de plutire?

In adolescenta am avut cateva momente complicate. Tensiuni cu parintii, probleme cu scoala, o deruta generala. O vreme, pe la 15-16 ani, o spun inclusiv cu nostalgie, eram entuziast integrat in niste gasti din jurul Garii de Nord. Si au fost multe altele. Pentru mine sansa, pe langa oamenii minunati care nu m-au lasat sa ma ratacesc cu totul, a fost pasiunea pentru teatru. Asa am ajuns in celebra trupa Podul pastorita de profesorul Catalin Naum si apoi la facultate pe mainile domnului Cojar.

Tinerii din ziua de azi sunt bulversati. Nu stiu la ce modele sa se raporteze. Inteleg ca ai fost studentul lui Ion Cojar. Poti sa imi povestesti ce impact a avut pentru tine intalnirea cu acest om?

Pe langa toate cele care tin de profesie, profesorul Cojar m-a invatat sa caut adevarul. Nu e o metafora. Adevarul din mine, ce vreau eu, cine sunt, cu ce scop. Adevarul din ceilalti. Din orice situatie. Inca il caut si, uneori, il gasesc.

“Experientele si oamenii pe care ii intalnesti te modifica.” Poti sa imi spui care este prima astfel de intalnirea care iti vine in minte in clipa asta?

Evident, pentru ca tocmai am vorbit despre dansul, intalnirea cu Ion Cojar. Dar sunt multe altele. Bunica mea de la Targu Mures m-a invatat ceva extraordinar, sa ma bucur de lucrurile simple. Ceilalti profesori de la facultate.Catalina Buzoianu.Victor Rebengiuc.Valeria Seciu.Marcel Iures. Prietenii, colegii, Spectatorii.

Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata?

As vrea sa pot spune asa, la modul general, pentru toti, ce conteaza in viata. Dar nu indraznesc. Pentru mine conteaza familia, profesia, prietenii, sansa de a face ceea ce imi place. Cred ca multi simt la fel, dar sigur sunt si altii cu alta scara de valori.

Povesteai intr-un interviu ca esti mai indragostit de repetitii decat de produsul finit. Cum vine asta? Poti sa imi explici mai in detaliu?

La repetitii nu doar inveti cuvinte, ci descoperi situatii si sensuri. Desfaci cu posibilitatile tale un mecanism care, in cazul pieselor bune, se apropie de perfectiune. Si astfel ai sansa, am sansa sa refac intreg traseul catre un sens mai inalt. E ca si cum as desface un ceas, l-as demonta si apoi l-as reface. Exact cum a fost el creat initial pentru ca eu cred foarte tare ca treaba mea este sa descopar sensurile din text nu sa aduc altele, din afara, care, de multe ori, nu se pot potrivi cu intregul.    

Ai declarat recent ca “nu te intereseaza foarte mult sa faci regie ci te intereseaza sa spui povesti.” Care e cea mai recenta poveste pe care vrei sa o spui oamenilor?

O poveste, pe care am inceput sa o si repet, despre un tata si un fiu ale caror lumi se suprapun intr-un mod neasteptat. Si foarte emotionant.

“Am senzatia ca oamenilor o sa le placa Secretul Fericirii. Ca o sa iasa  din sala si-o sa-si sune un prieten sa-i spuna sa mearga la <<Secretul fericirii. Da, e un film romanesc! Mergi si vorbim dupa>>” Am vazut filmul si mi se pare excelent. Are parte de tot ce poate sa isi doreasca cineva  de la un film. Cel mai bun scenariu al unui film romanesc din ultimii ani si 3 actori exceptionali. Imi poti spune de unde a plecat si cum s-a nascut acest proiect?

Totul s-a intamplat foarte simplu. Scenaristul a scris povestea, mi-a dat-o s-o citesc si am hotarat ca trebuie sa o spun. Scenariul a ajuns la Cristina Dobritoiu de la Movieproduction care a decis ca vrea sa faca filmul asta. Au urmat cativa ani de eforturi serioase, proiectul a fost realizat exclusiv din finantarile atrase de Cristina, dar uite ca, pana la urma, am ajuns si la premiera de pe 19 octombrie. 

"Romania mea" 19 octombrie care este secretul fericirii? Cinema Cristina Dobritoiu film Movieproduction premiera Secretul fericirii Vlad Zamfirescu