“Devenim vulnerabili la mode si modele exterioare, imitam trendul ca sa obtinem de la ceilalti aceptare fara sa ne fie chestionata personalitatea.” Interviu cu Theodor-Cristian Popescu
Written by Otrava, Posted in Teatru
A predat la UNATC, la The University of Montana din Missoula, The National Theatre School of Canada și The University of Quebec din Montreal, este unul regizor de teatru, autor al volumului Surplus de oameni sau surplus de idei si este unul dintre pionierii miscarii independente in teatrul românesc post 1989. A montat la Targu Mures, Oradea, Arad, Timisora, Ploiesti si Bucuresti, s-a stabilit in Canada, la Montréal iar din 2004, are propria sa companie, care ii poarta numele. La “Romania mea” am onoarea si placerea sa stau de vorba cu Theodor-Cristian Popescu.
Plastic este povestea unui cuplu in care el, medic, este dispus sa faca orice pentru a capata valoare in ochii sotiei iar ea, artist, asistenta a unui artist contemporan cunoscut, Serge Haulupa. Care este tipologia cuplului in 2017?
Acest cuplu e unul care încearcă să se țină de standarde urbane corecte social și politic, așa cum îmi pare că fac tot mai mulți oameni în jurul nostru. Așteptările lor de la ei înșiși sunt tot mai mari și de aici, inevitabil, nemulțumirile. Așteptările se transformă în presiuni tot mai mari care împing treptat acest cuplu în nevroză și disfuncționalitate.
Fuga dupa bani, expunerea in toate Social Media, hatereala continua prin toate mediile…Vezi o schimbare in bine legat de treaba asta? Si daca da…cand?
Eu simt că specia asta a noastră se chinuiește acum să ajungă la o conștiință comună și să facă un salt evolutiv. Acest chin ne relevă limitele cu o claritate ce ne face să recunoaștem că imaginea noastră e departe de a fi măgulitoare. Ne vom putea ridica la o conștiință superioară sau vom cădea lamentabil? Cred că vom vedea asta relativ repede.
“Nu se mai vinde un iaurt, dacă nu este prezentat de o fata superba. Nu se mai face nicio publicitate, daca nu e imbaiata in erotism.” Cum putem sa oprim treaba asta si mai ales cu ce?
În orice caz nu impunând limitări morale (fructul interzis e cel mai dorit). Probabil că atunci când se va atinge sațietatea, când erotismul supralicitat își va pierde puterea de stimul, ne vom revaloriza inteligența, creativitatea, umorul.
In piesa ta este un copil care filmeaza tot ce vede. Este o nebunie a generatiei care vine din spate. Filmezi tot si nu apuci sa te bucuri de ce traiesti in clipa in care filmezi. Care sunt lucrurile care ne-au facut sa ajungem aici?
Îmi pare o încercare de luare în posesie a realității: o filmezi și manipulezi apoi filmarea cum vrei. Turiștii nu mai privesc, acumulând senzații și experiențe, ci filmează totul. Experiența directă se amână pe mai tîrziu, când, în izolare, materialul va fi luat în posesie și transformat după dorință. Am ajuns aici pentru că acceptăm tot mai puțin că există lucruri în afara noastră, lucruri care scapă controlului nostru. Este, într-adevăr, o atitudine de copil răzgâiat, ca în spectacolul nostru.
Aud tot mai des oameni care se plang ca nu fac ceea ce isi doresc, ceea ce le place, ceea ce vor. Esti unul dintre oamenii care fac ce isi doresc, isi castiga existenta fix din ceea ce le face placere. Cum ajungi sa faci asta? Ce sfat poti da oamenilor care se gandesc cu groaza cand se dau jos din pat si trebuie sa ajunga la job?
În ciuda avalanșei știrilor catastrofale, trăim o epocă de pace și prosperitate cu care această țară nu s-a întâlnit prea des în istoria ei. Dacă nu te întinzi mai mult decât te ține plapuma (nu un apartament mare, nu cele mai scumpe electronice, nu cea mai tare mașină și, deci, nu credite), mi se pare relativ ușor să ții lucrurile sub control și să nu te înrobești inutil. Cheltuiește doar atât cât ai. Nu râvni la mai mult și, mai ales, nu fii gata să faci orice ca să ai mai mult. Bun simț. Atât. Și atunci poți face ce-ți place.
“Ideea de frumuseţe e un cod, o reflexie in ochii celorlalti. Nu esti in sine frumos sau urat, ci esti asa cum te vad ceilalti. Lumea contemporana isi petrece toata ziua incercand sa arate bine, sa fie tanara. N-ai voie sa te ingrasi, n-ai voie sa imbatranesti, n-ai voie sa faci nimic care te scoate din perfecţiunea asta formala data de designerii de moda!” Crezi ca doar ei sunt vinovati pentru asta?
Nu, evident, noi alegem să-i transformăm în idoli, e lipsa noastră de încredere în noi înșine care împinge lucrurile pe acest făgaș. De altfel, eu aș reduce totul la asta: lipsa de încredere în ceea ce suntem. Devenim astfel vulnerabili la mode și modele exterioare, imităm trendul ca să obținem de la ceilalți aceptare fără să ne fie chestionată personalitatea. De fapt, îmbrățisând o modă, ne camuflăm.
Se tot vorbeste de o superficialitate de care majoritatea dintre noi dam dovada in unele momente. Din ce vine treaba asta?
Din cantitate. Facem față într-o zi unui șuvoi de noutăți cu care un om acum un secol se confrunta într-un an. Cât de profunzi să fim când navigăm disperați să ne menținem la suprafață?
Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata?
Aici e o muncă de făcut de către fiecare, viața fiecăruia e propriul său proiect. Fiecare trebuie să descopere pentru sine care sunt lucrurile care dau sens vieții.
Am citit o treaba foarte misto intr-un interviu cu tine. “Trăim în nişte vremuri în care totul e legitim.” De ce crezi asta?
Pentru că autoritatea în sine e chestionată, morala e laxă, se merge tot mai mult înspre protejarea oricărei minorități, dorințele se transformă tot mai mult în drepturi. Legile se modifică, creând cadre tot mai incluzive, tot mai permisive, nu punând accentul pe interzicerea a ceva. E o epocă extrem de provocatoare și dificilă, o experiență nouă, cu care omenirea nu a fost obișnuită. În consecință, o presiune colosală.
Care e problema cea mai mare a teatrului românesc?
Acceptarea faptului că nu mai există o paradigmă dominantă.
In Plastic vorbesti despre existenta cotidiana a unei familiei contemporane instarite si despre problemele prin care trece. Crezi ca doar aici se intampla lucrurile in felul asta?
Nu, dar sunt probleme specifice. Atunci când elimini presiunea asigurării supraviețuirii, ies la suprafață celelalte probleme, cele care chiar te pun să te gândești cum vrei să trăiești. De aceea e interesantă problematizarea vieții unui cuplu de clasă mijlocie.
Spuneai intr-un interviu ca “de cate ori lucrez pe un text de Marius von Mayenburg sunt fericit.” Ce te face fericit cand pui un spectacol dupa un text scris de von Mayenburg?
Pentru că merge pînă la capăt pe întrebarea pe care și-o pune, Marius von Mayenburg mă face să mă simt în siguranță: atacăm frontal, ne mișcăm viguros. Îl simt ca pe un fel de camarad în linia întâi care nu mă lasă la greu.
Crezi ca exista spectacole cu potentialul de a starni interesul unei comunitati fata de unele teme sociale. Imi poti da cateva exemple de astfel de spectacole?
Mai tot ce se joacă la Replika la București sau la Fabrica de pensule la Cluj are un astfel de potențial.
“Daca te iti cand deschizi televizorul pe canalele muzicale, situatia e destul de brutala. Nu mai vezi niciun cantaret care nu e sexy. ” Suntem atat de disperati dupa ideea asta ca sexul vinde?
Am avut adeseori senzația că videoclipurile de pe canalele muzicale sunt un soft-porn și nu doar la ore de difuzare tîrzii. Din nou, mie asta îmi transmite o neîncredere a autorilor și producătorilor în propria lor muzică, conștiința că au nevoie de un alt cârlig pentru ca muzica lor să treacă, că nu e suficient de puternică în sine. Sau că ei, producătorii în orice caz, nu vor să riște nimic. Să stăm cu ochii holbați în ecrane și ne decidem noi mai tîrziu dacă ne-a plăcut muzica sau nu.
Crezi in bucuria lucrurilor simple? Care sunt lucrurile simple care te fac fericit?
Cred atât în bucuria lucrurilor simple, cât și în a celor sofisticate. Cred în bogăția stărilor umane, a gusturilor, culorilor, mirosurilor, senzațiilor. Cred că e un privilegiu incredibil să te conectezi la o altă minte, citind un roman sau vizionând un film sau un spectacol. Mă bucură orice are consistență.
Pe 18 octombrie, cand o sa fie reluat Plastic, este ziua ta de nastere (50 de ani de viata si cam 30 de teatru). Ce iti doresti cel mai mult?
Mi-o voi serba frumos. E o zi în care nu doar se joacă Plastic, ci în care mă angajez într-un dialog public la Colegiul Noua Europă cu autorul primului text pe care l-am montat vreodată, Martin Crimp și la al cărui univers am mai revenit de-a lungul timpului. Așadar, am deja cadou.
Sursa foto: Arcub.ro
