BLOGU LU' OTRAVĂ

Monday

31

August 2015

4

COMMENTS

“Era o fata care voia doar sa fie iubita!”

Written by , Posted in Film

Exista oameni pe care ii respect, exista oameni pe care ii apreciez foarte tare si exista oameni care imi aduc – prin ceea ce fac – o stare senzationala. Despre un asftel de om o sa vorbim astazi. Despre o voce pe care cand o aud imi face pielea de gaina. Este mai mult decat o voce misto, este un personaj, un om care si-a trait scanteia repede si intens.

In data de 18 septembrie 2015, va avea locin Romania premiera in cinematografe a filmului AMY, regizat de Asif Kapadia (premiat cu BAFTA pentru SENNA). Chiar daca a declansat controverseinainte sa apara, filmul AMY promite sa spuna o poveste emotionanta despre cine a fost Amy Winehouse, dincolo de scena.

Regizorul Asif Kapadia a folosit imagini de arhiva si piese care nu au mai fost facute publice pentru a realiza acest film extrem de modern, emotionant si energic, care punein evidenta lumeain care traimintr-un mod unic. E vorba despre „fata din spatele numelui Amy Winehouse.”

“A fost cu adevarat interesant sa facem acest film. Foarte multi oameni au fost emotionati cand au vazut-o pe Amy fericita in copilarie si la inceput de adolescenta. Pentru ca nu au avut ocazia sa o vada niciodata fericita. Au fost oameni care au plans vazand-o asa. I-am auzit spunand: “N-am stiut ca a fost fericita.” Ei au crezut ca a fost nefericita si confuza intreaga viata.

AMY (2015) - trailer RO (18 septembrie 2015)

Adevarul este ca era uimitoare, inteligenta, atat de speciala! Intr-un interval scurt de timp, a trecut dintr-o partei n cealalta. Toti cei cu care am vorbit sunt inca socati de disparitia ei, inca nu si-au revenit. Erau furiosi, sufereau si nimeni nuii asculta.in intimitate, aveau cu totii aceasta suferinta careii macina, pentru un om pe care l-au iubit, un om pe careil vedeau ca se distruge public,insa nimeni nuii asculta. Nimeni nu a oprit asta, nimeni nu a oprit-o sa se urce pe scena. Era o persoana uimitoare. Si ce trist, sa ai o astfel de viata! Primul ei album a aparut cand ea avea 18 ani, cel de-al doilea la 21-22 de ani, iar apoi… nimic creativ. E absurd.

Cum e Amy? Amy e foarte inteligenta, e speciala. E genul acela de om pe care ai vrea sa-l ai in preajma. Cand am vazut-o cum era in copilarie, atat de obisnuita si atat de impacata cu ea, a fost o surpriza pentru mine. Sunt multi oameni apropiati de Amy, care tineau la ea cu adevarat, dar nu aratau asta pentru ca persoana pe care o vedeau pe ecran trimitea mesaje extrem de negative si nu semana deloc cu ce stiau ei despre ea. Pur si simplu nu intelegeau ce i se intampla. Erau blocati, nu puteau ajunge la ea. Nici macar nu-i puteau da un telefon. Ea nu avea telefon. Nimeni nu se putea apropia de ea. Ei sunt cei cu care am vrut sa vorbesc,intr-un fel, acest film este pentru ei.” – Asif Kapadia (regizorul filmului).

“Este o persoana care vrea sa fie iubita. Cineva care are nevoie de dragoste si nu are parte de ea intotdeauna. Adesea, cei care aveau grija de ea au incercat sa ii ofere afectiune, dar ea ii respingea. Era o persoana complexa si inteligenta. Amy este un film despre dragoste.” Asif Kapadia.

AK_Laura Rawlinson_photo 1

Q: Multumesc pentru acest film. M-a emotionat foarte tare.

AK: Ma bucur! Intr-un fel, exact la asta am visat. Pentru mine, cel mai important lucru atunci cand fac un film este sa fac publicul sa simta. Si sa nu uite ca a vazut filmul. Cu o poveste ca a ei, daca nu emotionezi publicul, inseamna ca nu ti-ai atins scopul, ca ai ratat.  

A fost foarte interesant sa lucrez la acest film. Cand am inceput sa aratam filmul prietenilor, ne intrebam: oare o sa mearga? Ne-a iesit un film de aratat? Oare ii pasa cuiva? Mi s-a parut interesant ca multi au fost foarte miscati cand au vazut scene cu ea cand era tanara si fericita. Pentru ca n-o vazusera niciodata fericita. Plangeau doar pentru ca o vedeau fericita: „Nu stiam ca a fost fericita.”  Oare nu e trist ca pentru ei Amy a fost toata viata trista si nefericita? 

In realitate, era o tipa grozava, era inteligenta, era uimitoare. Intr-un timp foarte scurt insa a ajuns de aici, aici (arata cu mainile). Mi-am dat seama ca poate ne scapase noua ceva, poate ca lucrurile stateau exact pe dos. Spre final, chiar asta am simtit. Aproape ca-mi doresc ca publicul sa se simta socat, poate revoltat. Asta e lumea in care traim. O acceptam asa cum e? Chiar ne place? Vrem sa continuam astfel? Sau poate ca putem schimba ceva? Putem face ca lumea asta sa nu mai fie atat de nemiloasa cu tinerii dezorientati ca ea?

Q: Au trecut patru ani de la disparitia ei. Te-ai gandit vreodata ca ar fi prea devreme pentru film?

AK: Oarecum, la inceput, da. Dar iti dai seama la un moment dat ca nu toate filmele trebuie sa vorbeasca despre ceva ce s-a petrecut acum douazeci, treizeci sau o suta de ani sau despre Al Doilea Razboi Mondial. Uneori e important sa spui: „Asta se intampla acum, chiar la usa mea, chiar pe strada mea. S-au adunat o multime de ziaristi, e o tipa inauntru si nu poate iesi din casa.” De aceea era important sa facem filmul acum.

Pentru ca majoritatea celor cu care am vorbit inca nu s-au impacat cu ideea, multi dintre ei nu si-au revenit. Erau furiosi, sufereau inca si nu-i ascultase nimeni. Majoritatea celor cu care am vorbit nu au scris o carte despre asta, nu au scris pe un blog sau pe retele de socializare, nu au vandut o poveste, ei sufereau pur si simplu pentru o persoana la care au tinut sincer, careia i s-au intamplat toate aceste lucruri in vazul tuturor si careia nimeni nu i-a dat ascultare. Nimeni nu a oprit-o, nimeni nu a oprit totul din a deveni public. De aceea mi s-aparut atat de important sa facem filmul acum.

Q: De ce ai ales sa folosesti numai vocile familiei si ale prietenilor?

AK: Pentru ca voiam sa o vad pe Amy. Filmul este despre ea. Vreau sa-i vad ochii, fata. Celalalt film al meu, „Senna”, a fost facut la fel. Am facut deja cateva filme in acelasi fel. In mod ciudat, acesta a devenit stilul meu. Nu-mi plac capetele vorbitoare. Nu ma intereseaza sa vad neaparat persoanele care vorbesc. E un film despre ea, pe ea vreau sa o vad. Are un chip expresiv, te face sa vrei sa o vezi doar pe ea.

Cand iau interviuri, nu le filmez. Pentru ca persoanele intervievate nu sunt obisnuite cu camera de filmat, nu se simt comod in fata camerei si poate ca nu vor fi sinceri, de aceea nu folosesc camera de filmat. Suntem impreuna intr-o incapere cu luminile inchise, avem un microfon intre noi si vorbim, pur si simplu. Si nu am neaparat o lista cu intrebari. Sau daca am, nu le citesc niciodata, vorbim liber. Vorbim despre orice vor ei. A devenit aproape un fel de terapie. Pentru cei mai multi, chiar a fost terapie; unii au plans, au povestit, apoi mi-au spus: „Putem sa ne mai vedem? Sunt atat de multe lucruri pe care nu ti le-am spus! Ar trebui sa vorbesti cu cutare sau cutare… Am zis ca nu am materiale, dar am niste fotografii, am si un mesaj lasat pe telefon, am un filmulet, am mai multe filme, nici macar nu stiu unde e materialul filmat, dar il gasesc undeva, in laptopul meu…”.

Discutiile acestea fara camera de filmat m-au ajutat sa le castig increderea. E destul de invaziv sa le pui oamenilor o camera de filmat in fata. Sunt oameni obisnuiti, nu vor sa fie filmati.

AlexLake_KK6N2623_resized

Q: Cum ai reusit sa-ti selectezi materialele, ce anume sa folosesti in film si ce sa nu folosesti?

AK: Am facut-o cat se poate de constient. M-am gandit ca o abordare dogmatica nu m-ar ajuta sa spun povestea. Scopul meu a fost sa delimitez de la bun inceput cu cine aveam sa vorbesc si cu cine nu. Nu mi-am spus: „Nu-mi place persoana, asa ca n-am sa-i iau interviu” sau poate nu mi-a placut unde a fost facuta o fotografie sau de ce a fost facuta, dar am folosit-o pentru ca era cel mai sugestiv mod de a o prezenta pe ea intr-un anumit moment al vietii, de aceea a trebuit sa folosesc fotografia respectiva.

Mai mult, priveste tabloul in mare. Este povestea ei. O mare parte din viata ei a fost o experinta de tip tabloid. Asa ca trebuie sa folosesc acele materiale. De aceea o buna parte din materialele folosite sunt filmari cu camera ascunsa.

Povestea ei este si povestea drumului de la fotografiile facute de prieteni, cand ea se uita direct spre lentila camerei, la filmele pe care i le facea managerul sau cand se filma vorbind cu ea insasi si privind spre camera, apoi filmele facute de sotul ei, apoi de altcineva, pentru un show de televiziune, si in cele din urma paparazzi, care o urmareau peste tot… Incepe sa se teama tot mai tare de camera de filmat. Modul ei de a privi spre lentila aparatului si punctul de vedere reprezinta de fapt o calatorie vizuala. Am considerat important sa arat modul in care s-a schimbat si unde a ajuns pana la urma. Deci aveam sa folosim oricum aceste materiale. Au fost parte din viata ei. Au facut constant parte din viata ei.

AMY (2015) - trailer RO (18 septembrie 2015)

Q: Spui ca este o poveste despre ceva ce se intampla chiar acum. Ranile nu s-au vindecat inca. Oare exista noi Amy Winehouse? Putem vedea documentarul tau ca pe un semnal de alarma?

AK: Nu stiu. In ultima vreme, am lucrat mult si am fost departe de stiri. Nu stiu cine sunt starurile pop ale momentului. Dar mi-amintesc ca am luat cina cu niste oameni de afaceri americani si la un moment dat au inceput sa faca glume despre cand o sa moara Justin Bieber si alte rautati. Ma gandeam: „Ce oribil sa spui asta!”  Vorbeau despre Amy Winehouse si cineva m-a intrebat: „De ce vrei sa faci un film despre o drogata?” Exista tipul asta de perceptie, desconsiderarea celuilalt. Se intampla probabil si-n tara ta, se intampla peste tot. Nu stiu cine sunt, dar nu e vorba numai de persoane faimoase. Se intampla peste tot. E foarte usor sa faci asta.

Ce m-a socat a fost faptul ca erau foarte tineri. Prietenii ei pe care i-am cunoscut au implinit acum 30 de ani, s-au mai maturizat putin. Aveau doar 21-22 de ani. Ea avea jumatate de milion de lire. Nimeni nu o refuza, putea face orice voia.

Cat am facut filmul, am aflat ca foarte multi copii deveniti celebri in filme au murit. Medicul lui Amy imi trimitea de fiecare data email: „inca unul si inca unul.” In lumea filmului, este sindromul copilului-actor celebru. Copii care ajung staruri la Hollywood la numai 11 ani. De curand, s-a sinucis un copil care juca intr-un show de televiziune celebru in Statele Unite. Se intampla des. Se intampla tot timpul.

Agentul meu din America a vazut una dintre primele versiuni ale filmului si mi-a spus ca a fost prima data cand s-a simtit vinovat din cauza meseriei lui. I-am spus: „Foarte bine!” (rasete) Ei reprezinta multi dintre acesti tineri talentati. Le cunosc foarte bine numeroasele probleme.  

Ganditi-va numai… cat de multi jurnalisti… e si un sentiment de vina la final. Intr-un fel, suntem cu totii parte din povestea aceasta. Mai ales londonezii. Toti cunoscutii mei din Londra au fost cumva legati de Amy. Toti cei pe care-i cunosc au cunoscut-o sau stiu pe cineva care a cunoscut-o sau macar a intalnit-o o data. Am prieteni care-mi spun: „Da, am vazut-o zacand in canal.” Nu era privita deloc bine. Si te gandesti: „Ne-am vazut mai departe de ale noastre. Pare incredibil!”

AMY (2015) - trailer RO (18 septembrie 2015)

Nu am vorbit despre asta cu multi, dar cred ca multe din ceea ce facea Amy erau un strigat de ajutor. Dupa cineva care sa opreasca totul. Copiii fac uneori asta. Se iau la bataie la jocul de joaca si unul spune: „Bine, am sa ma bat cu tine, dar o sa astept sa vina profesoara sa ne opreasca.” Dar profesoara n-a mai venit sa-i opreasca. Si au tot continuat si, foarte ciudat, li s-au si facut poze in timp ce se bateau.

O sa ma abat putin de la discutie. M-am dus la Magnum (agentie foto), sa va o expozitie de fotografii vechi. Era o fotografie facuta de un jurnalist, una foarte proasta. Cum se face ca e o fotografie faimoasa? Iti dai seama ca poza a fost facuta in Africa de Sud, in timpul Apartheidului. Se trage in fotograf, iar el chiar in acea clipa face poza aceasta. Fotografiase multi protestatari de culoare, care scandau impotriva Apartheidului. Pe cand ii fotografia in timp ce se tragea asupra lor, politia s-a intors asupra lui. Atunci a facut poza de la expozitie. In agonie, a vazut trei fotografi de stiri venind despre el. Unul dintre ei a fugit mai departe, al doilea i-a facut o poza, apoi a incercat sa-l ajute. Parea sa spuna: „Dumnezeule, tu-mi faci poza ACUM!” Pare ciudata toata povestea. Un fotograf surprinde oameni asupra carora se trage, iar cand se trage chiar asupra lui, in loc sa primeasca ajutor, i se face o poza. Suntem cu totii parte din mass media. In loc sa-l ajute, il fotografiau.

Mos Def (Yasiin Bey) vorbeste minunat si foarte elocvent pe aceasta tema. E artist solo si stie foarte bine ce inseamna. Parerea lui este ca la un moment dat trebuie sa detii controlul propriei cariere si trebuie sa opresti trenul. Dar eu ma indoiesc ca Amy ar fi fost in stare sa opreasca trenul. Avea o trupa, dar ea era artista. Ei sunt angajati cu ziua. Ea era scriitoarea, interpreta, liderul trupei si poate ca avea nevoie de o echipa care sa o sustina ca sa poata spune „nu”.

 AMY-poster

Q: Ai facut „Senna” si „Amy” despre persoane care au murit. A fost o experienta dureroasa pentru tine?  

AK: Toate filmele sunt o experienta dureroasa (rade).  Da, acesta a fost foarte stresant. Toate sunt, in felul lor. „Senna” a fost o experienta extraordinara, pentru ca toti il iubeau pe Ayrton. Era o iubire ce venea din toate partile. Si lumea a inceput sa ma iubeasca si pe mine, pentru ca faceam un film despre el.

Cand am facut filmul despre Amy, erau multi care trageau in diferite directii. Multi nu se placeau unii pe ceilalti. X nu-l place pe y, care-l place pe z, care nu-l place pe x. Iar tu esti la mijloc, incercand sa-i impaci pe toti. Apoi intelegi putin cam ce insemna sa fii in pielea ei. Sa jonglezi cu toate… sa le spunem pe nume… egourile. Ei isi fac mai mari griji pentru ei decat pentru ea. Si cand nu esti suficient de puternic mental si fizic, atunci chiar devine o provocare.

Am sa fiu sincer, a fost o provocare sa fiu in lumea aceea, sa fac filmul. Au fost multe momente in care ne intrebam sincer: „Chiar vrem sa facem asta?” Pentru ca va fi foarte greu. Dar tragi aer in piept si-ti spui: „Avem fata de ea datoria de a spune adevarul.”

Imi place foarte mult, e extraordinara. Dar ce trist sa ai o asemenea viata! A scris primul album la 18 ani, pe al doilea la 21-22, iar dupa 22 de ani isi epuizase deja creativitatea. Incredibil. Asa ca ne-am spus: „Sus cu totii, sa ne comportam ca niste oameni mari, sa facem un film si sa-l aratam lumii”, desi stiam bine ca va fi greu.

Q: De ce te-ai hotarat sa faci filmul?

AK: Ii stiam muzica. Nu am vazut-o niciodata live. Aveam cateva albume, dar nu eram un fan inrait. Dar stiam cine e. Sunt londonez, la fel era si ea. Mi-a placut ideea de a face un film despre cineva de-aproape. Dar imi puneam tot felul de intrebari. Nu intelegeam ce cauta pe scena. De ce se intamplau toate? Ce cauta intr-un canal? De ce e in situatia aia si de ce nu face nimeni nimic? O multime de intrebari.

Dar nu, de obicei nu fac filme despre cei al caror fan sunt. Auzisem despre Senna, dar nu eram cel mai mare fan al lui. Imi place sa invat din mers. Cred ca e mult mai interesant asa. Daca faci un film despre cineva pe care-l admiri, e posibil sa fii dezamagit.

Q: Care crezi ca va reactia presei?

AK: Nu stiu. Toti jurnalistii britanici cu care am vorbit au fost aproape de film. Ii cunosc pe protagonisti, pe fotografi. E o parte din viata noastra. Va fi interesant, pentru ca toti cei cu care am vorbit au spus: „Da, e posibil sa fie un sentiment de vina.” Cum spuneam, sunt destui jurnalisti care au ascuns in dulap cate un costum de Halloween cu Amy Winehouse…


4 Comments

  1. Gaga

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.