BLOGU LU' OTRAVĂ

E nascut in Iran, unde a si crescut pana la varsta de 14 ani, a terminat Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, este unul dintre ceo mai cool arhitecti pe care ii stiu. Si pe langa pasiunea asta pentru meseria pe care se vede pe fata..imi mai place un lucru foarte tare la el: puterea de a face bine. Este prezent mereu in campanii pentru diverse cauze, doneaza sange, ajuta…oriunde, oricand, oricum. Am onoarea si bucuria sa stau azi de vorba la “Romania mea” cu un om pe care il admir foarte tare: Omid Ghannadi. Si mai e ceva care imi place la el..e tare mandru ca e roman si iubeste la nebunie tara asta.

Era o gluma pe vremea lui Ceausescu: unul suna la Radio Erevan si intreba cum se spune corect Iran sau Irak? Te-ai nascut la Tabriz, in Iran si ai crescut acolo pana la 14 ani. Cum a fost experienta asta pentru tine? Ce amintiri ai din perioada aia?

Mama este o parte importantă din amintirile mele din Iran. Pentru că eram noi, doar noi doi de cele mai multe ori și apoi, după ce am plecat, nu a mai fost niciun noi. Insist să spun de fiecare dată că în România mă simt ca acasă și că sunt român! Atât de român încât glumele astea cu Iran sau Irak nici nu mă mai deranjează. Așadar mă întorc în urma cu 21 de ani când eram în Iran. Era bine, ești copil, ești acasă, numai că ești crescut să crezi că la tine în țară e rău. Binele se întâmplă în occident, în lumea liberă. Cred că asta este, de fapt, o parte din ființa iranienilor, iranienii sunt prea occidentali ca să fie arabi și prea arabi ca să fie occidentali. Un fenomen similar percep uneori și aici, în România. La 14 ani, fiind bărbatul casei, deja nu mai eram copil. Sărisem peste copilărie. Am plecat de lângă mama și mi-am dat seama că în lumea civilizată trebuie să fiu copilul de vârsta mea, așa că a trebuit să învăț să fiu copil. Sună mai ușor decât este de facut. Așadar, iată-mă aici, trecut prin câte mi-a oferit viața și culmea, azi stau și mă uit la copiii mei cum cresc și uneori fac prostia de a-mi compara copilăria cu a lor.

“Pedeapsa dată de fratele meu, de a veni în România, a fost cel mai mare noroc“ Cum a fost cu pedeapsa asta? Cum ai ajuns in Romania?

Am un sfat pentru toti frații mai mari de pe lumea asta. Nu încercați să fiți părintele fratelui vostru mai mic, pentru că sunteti deja fratele lui, și devenind părinte s-ar putea să îi lipsiți ca frate. Fratele este la fel de valoros ca un părinte, dar în alt mod. Fratele meu, de când am plecat din Iran a încercat să îmi fie tată. Problema era că eu nu avusesem niciodată tată iar el nu fusese niciodată tata la rândul lui. Așa că a ieșit o treabă făcută de doi nepricepuți. Mai întâi a încercat să îmi asigure viitorul trimițându-mă la o școală pretențiosă din Elvetia, de unde am fost dat afară. Drept “pedeapsă” am rămas în România să merg la școala de stat, să mă descurc cât mai bine altfel iar e supărare mare. Ce nu știam noi atunci era că mie în Elvetia, și în Anglia de altfel, nu mi-a mers bine pentru că eram total separat de mediul meu cultural și de orice mi-ar fi familiar. În România am găsit un surogat pentru tot ce îmi lipsea de acasă, prietenii, diversitatea, acel ceva care face românul diferit de restul europenilor, cu bune și cu rele. Ce să zic, m-am integrat repede în peisaj, uneori m-am camuflat chiar prea bine. Când mai plecam în Iran mi se făcea dor de România și de prietenii mei de aici. Atunci când nu ai familie lângă tine prietenii sunt foarte importanți în viața ta emoțională. Uneori, acei prieteni nici nu știu cât sunt de importanți pentru tine. Deci da a fost ok cu pedeaspa asta! All good!

Tata imi spunea mereu sa fiu modest si sa respect pe toata lumea pentru ca de la fiecare om ai ce invata. Ce ai invatat cel mai de pret de la parintii tai?

De la tata probabil aș fi putut să învăț un singur lucru, fuga și neasumarea, să plec și să nu mă mai întorc. De la mama am învățat tot ceea ce sunt acum, cu bune și cu rele. În mod special am învățat de la mama să dau celor aflați în nevoie ceva din ceea ce îmi este mie drag. Am învățat să mă bucur de bucuria altora și să îmi fie rușine de rușinea altuia.

Sunt multi care zic ca romanii sunt gazde bune, altii zic ca vor sa te arda. Cum vezi tu romanii?

Eu nu cred că cele 2 caracteristici se anulează reciproc. Românii sunt gazde bune și unii oameni, te mai și ard câteodată! Eu aș zice că românii sunt mereu mai buni ca ieri si mai răi ca mâine. Darul românului în a se adapta la o nouă realitate, evoluție și calitate a vieții este din punctul meu de vedere ceva foarte valoros. Românii sunt fericiți și veseli, foarte vii, iar asta nu o au mulți din lumea aia mai “bună”!

“Nimic nu-i oferă o endorfină de mai bună calitate decât voluntariatul.’ Esti printre putinii oameni care zic asta. Sunt multi tineri care se feresc de voluntariat din diverse motive. Cum e pentru tine volutariatul?

Nu știu neapărat dacă voluntariatul, dar binefacerea cu siguranță este drogul meu preferat! Mă umple de energie cum nimic altceva nu reușește. De aceea și acțiunile mele umanitare le consider acțiuni pur egoiste, bucuria de a oferi, de a ajuta pe altcineva este o fericire proprie, egoistă până la urmă. Câtodată când o las mai moale mă simt prost, inutil, leneș. Sunt nebun 🙂

“Ii sfatuiesc pe cei care se plang de job-urile pe care le au sa inchida ochii si sa-si dea seama pana la ce varsta se vad facand meseria aia.. sa lupte pentru crezul lor.” Sunt vorbele lui Marius Manole intr-un interviu la mine pe blog. Tu ce ii sfatuiesti sa faca pe cei care nu isi gasesc calea?

Cititnd ce a spus Marius mă gândesc că în viață trebuie să ai și pentru ce să lupți, să ai un scop. Când ajungi în clasa a XII-a și nu știi la ce facultate ai vrea să dai și simți că nu te pricepi mai la nimic, e greu sa aplici rețeta lui Marius pentru că ești confuz și nu știi pentru ce lupți. De fapt nu știi cine ești ca să înțelegi ce vrei de la viața ta. Cred asta pentru că am fost acolo, tânăr fiind. Eu aș sfătui oamenii, în special tinerii, să se încojoare de prieteni pe care îi consideră oameni mișto, pe care îi admiră pentru ceva ce fac, prieteni care sunt buni la câte ceva sau măcar buni ca structură umană. Prietenii de multe ori pot fi surse de inspirație dacă nu chiar și buni îndrumători. Este important să putem admira, respecta, pentru a putea copia ceea ce este bun la alții când nu știm ce este bun la noi.

Ai spus ca sa faci bine este un drog pentru tine. Cine ti-a insuflat treaba asta si cum o dai mai departe?

Îi dau să guste din drogul meu 🙂 Nu așa funcționează? La unii se prinde mai repede iar la alții mai greu. Important este că o dată ce ești dependent nu te mai lași iar în mod special de soiul ăsta de dependență nici nu ai de ce să scapi, nu prea face rău.

Ce a insemnat pentru tine Visuri la cheie. Pot sa iti zic ca era singura emisiune la care pur si simplu nu puteam sa ma uit pentru ca imi dadeau lacrimile…

Domnule Otravă, dacă m-ai fi întrebat nu aș fi zis că emisiunea “Visuri la cheie” este genul tău în nici un caz nu te aș fi văzut plângând la ea. Dar iată că aflu acum adevărul. Asta înseamnă emisiunea asta pentru mine, un moment în care oameni diferiți sunt aduși împreună prin empatia pe care o simt pentru poveștile oamenilor care apar în emisiune. Pentru câteva clipe suntem cu toții doar oameni 🙂

Iubirea adevarata vine chiar in liniste si e ca… o mangaiere de mama.” Sunt vorbele lui Andi Vasluianu intr-un interviu pe blog. La tine cum a venit iubirea?

A venit în liceu și încă nu a plecat. Ba s-a și mărit cu 2. De aceea și povestea cu “pedeapsa dată de fratele meu avea să fie cel mai mare noroc al meu. “ Cu Ilinca m-am cunoscut în liceu și astăzi ne bucurăm de tot ce avem mai frumos pe lumea asta, familia noastră. Ne iubim, ne și certăm, ne distrăm și muncim din greu împreună. Dacă te-ai uita la filmul vieții noastre pe un smart TV ar fi super colorat.

Cum a luat nastere Inside-Academy si ce isi propune?

Emisiunea făcea ca meseria noastră să pară o treabă relativ ușoară, accesibilă, motiv pentru care multă lume îmi tot punea întrebări despre casa lor de parcă totul ar fi rezolvat cu un simplu răspuns. La început mă enerva treaba asta dar apoi mi-am dat seama că poate fi o oportunitate, o ocazie de a apropia design-ul de omul de rând, omul neprofesionist. Lumea este destul de reținută atunci când vine vorba de design interior, le este frică, consideră că trebuie să ai talent și că e o treabă complicată. În realitate este o meserie și probabil oricine o poate învăța dacă investește timp și resusele necesare. Ca în orice domeniu, design-ul este o meserie ce poate fi profesată în multe feluri și direcții.

Împreună cu Alina Vîlcu am pus pe picioare acest proiect, Inside Academy, care inițial avea ca scop deschiderea porților lumii design-ului de interior către cei interesați , indiferent de sex, vârstă sau formare profesională. În timp, Inside Academy, a devenit o comunitate de oameni cu care am împărtășit toate experiențele noastre profesionale, mă rog, aproape toate :))) Un curs de 12 module a reușit și online, și offline, să lege prietenii între majoritatea celor peste 200 de oameni care au participat deja la curs. E minunat! Iar anul ăsta deja vom lansa proiecte noi în cadrul Inside Academy și de data asta sunt proiecte concepute împreună cu mebmbrii Inside Academy.

Stiu ca este foarte bine ancorat in Bucurestiul asta cool, urban. Cum s-a nascut ideea sa faci magazinul celor de la Sneaker Industry de pe Lutherana si cum a fost sa lucrezi cu ei?

Un prieten de-al lor, care este un bun prieten de-ai mei, a vorbit cu mine pentru ei :)) Îi știam pe băieți și îi admiram pentru ceea ce au reușit să facă. Să lucrăm împreună a fost haos! :)) important este că totul s-a terminat cu bine, proiectul a ieșit bine și am mai colaborat și pentru shop-ul din Cluj. Iar noi am rămas prieteni, chiar mai buni decât la inceput. Ca să fiu cinstit, la haosul de care povestesc am contribuit și eu cu vârf și îndesat! în curând o să se plimbe vorba prin oraș că sunt un om dificil și ca este greu să lucrezi cu mine. Dar și la finalul proiectului când totul arată bine de tot, merită tot haosul și efortul. Lucrurile bune se fac greu, mereu spun asta.

„Puterea de a face bine și oamenii fericiți este ceea ce îmi dă energie în fiecare zi” Stiu asta si eu simt identic. Cum ii faci pe cei de langa sa simta asta? Sa faca asta. sa se implice? Sa faca bine si ei mai departe?

Îi implic. Oamenii de multe ori nu fac binefaceri pentru că nu au mai facut și nu știu cum să o facă! Le este rușine să înceapă de undeva pentru că nu știu de unde să o apuce. Le este frică să nu fie judecați și își pun probleme inutile, ceva ce definește oricum realitatea noastră de zi de zi. Îmi vine în minte o întâmplare care poate să explice mai bine ce vreau să spun. Acum mai mulți ani am învățat pentru prima dată cuvântul “ipocrit” de la un prieten care m-a numit astfel pentru că participam la diverse acțiuni de voluntariat și mă implicam în tot felul de proiecte. Astăzi el este un voluntar super activ și s-ar implica probabil în orice proiect social în care ar avea ocazia! Avea nevoie doar de scânteia voluntariatului ca să fie convertit pe viață :))

“Abtinerea de la a spune ce simt si ce gandesc mi-a adus multa suferinta fizica si psihica, asa ca de ceva ani practic vorbirea fara filtru, si mi-e mult mai bine.” Sunt vorbele lui Adi Hadean. Ai avut parte de genul asta de suferinta? Si daca da cum ai trecut peste?

Problema mea de zi de zi este că de multe ori vorbesc fără filtru. Poate sună curajos și bărbătesc dar să vorbești fără perdea este bine doar atunci când ceea ce spui nu e o mare prostie care ți se urcă din buric și îți iese pe gură. Nu sunt de parerea că trebuie să ne simțim bine doar noi în urma comportamentului pe care îl avem. Evident, sunt nuanțe, este important să poți refuza situațiile care nu îți fac bine, să te protejezi de oameni care îți fac rău, dar a renunța la filtru, la acel minim exercițiu de empatie “cum se va simți omul din fața mea când îi voi spune lucrurile în felul acesta” este doar un impuls egoist care spune despre noi că suntem atotsuficienți.

Ai un loc preferat in Bucuresti? Care este acela si care este motivul?

O, da! Am mai multe, dar de curând este Mugshot, pe Aurel Vlaicu 20, proiectul nostru de Coffee shop de specialitate (și fine drinks). Mă simt bine acolo pentru că arată ca în mintea mea și este în cartierul meu preferat din București. Proiectul am așteptat aproape 5 ani să se întâmple, mi-e jenă să-i fac reclamă, nu prea mă pricep, așa că te invit pe tine și oamenii care vor citi acest interviu să ne vizitați și să ne spuneți părerea vostră.

Crezi in bucuria lucrurilor simple? Care sunt lucrurile simple care te fac fericit?

Fiecare zi din viața copiilor mei cu întâmplările simple de zi cu zi. Copiii sunt curați și asta se reflectă în modul lor de a crește. E tare frumos de privit creșterea copiilor atunci când suntem suficient de prezenți pentru a observa minunea din fața noastră. Păcat că nu putem și noi să trăim și să fim la fel de simpli ca ei.

Iubirea și calmul. Mai e ceva ce nu trebuie sa lipseasca dintr-un camin?

Nu aș zice că trebuie dar mi-a venit să zic mirosul de mâncare bună :))

Ce nu te-a intrebat nimeni in niciun interviu si ai vrea ca lumea sa stie asta despre tine?

Intrebarea asta :)) Nu știu ce aș vrea lumea să știe despre mine. Nu sunt foarte lămurit cu ce știe lumea deja despre mine. Cred că ce aș vrea ca lumea să știe este că eu chiar cred în puterea binelui.

"Romania mea" Interviu cu Omid Ghannadi Omid Ghannadi Visuri la cheie