BLOGU LU' OTRAVĂ

In 2015 am plecat cu un proiect foarte tare la Ibiza. Nu mai fusesem niciodata acolo. Aveam sa il intalnim pe Carl Cox care se ocupa de un grup de DJ aflati la inceput de drum. In aeroport m-am intalnit cu el si din prima am ras tare mult. Am stat in aceeasi camera, am mers la party-uri, am facut toate caterincile din lume. Apoi ne-am vazut in diverse situatii si mereu asta am facut: am ras tare. De noi, de altii. Imi place foarte tare acest om pentru ca dincolo de simtul umorului este un om foarte sensibil, de un mare bun simt, foarte educat si in banca lui. M-am bucurat tare sa fac un episod de podcast Cronicari Digitali cu Shurubel.

Pasiunea pentru televiziune o aveai dintotdeauna?

„Nu, cred că plăcerea de a fi în centrul atenției la mine a fost mai mult un sistem de apărare care a început undeva prin școala generală când mi-am dat seama că mă ajută să-mi fac prieteni. Să fiu un tip exuberant și plăcut. Și așa m-am gândit eu că ar fi bine să stau pe lângă fete că am văzut că ele erau așa și am făcut cor dintr-a cincea până într-a opta. Eram eu și 30 de fete la cor. După care, în liceu m-am dus repede la Miss și Mister ca să îmi dau challenge-ul ăsta. Eu am intrat în Lazăr și pentru cine nu e din București, e un liceu foarte bine cotat care venea și cu foarte multe pretenții de la elevii care intrau acolo și pentru mine cel puțin erau niște prejudecăți pe care mi le ziceau oamenii din jur «Te duci acolo și vezi că sunt numai din ăștia de bani gata, toată lumea e șmecheră… te duci tu din Giulești, ce faci?». Și m-a setat cumva chestia și mi-am zis că n-am nicio șansă să reușesc acolo decât dacă o să am ceva special, să fiu cumva mișto și sistemul ăsta de autoapărare a lucrat cu mine, astfel încât tot timpul încercam să am o atitudine mai cool, să fiu mai mișto decât ceilalți, să fiu mai interesant, să am subiecte, să am mereu o glumă despre ceva. Am învățat să fac glume pentru că voiam să fiu văzut de oamenii din jur.”

„Sunt foarte timid, dar m-am forțat să fac asta ca să nu se simtă că sunt timid și a lucrat pentru mine chestia asta. Mi-am dezvoltat personalitatea în direcția asta, dar a lucrat și împotriva mea, și ăsta e un mare semn de exclamare pentru oamenii care încearcă să facă treaba asta, pentru că m-am obișnuit să mă compun din părerile celorlalți și aveam nevoie de validarea lor tot timpul și ajungi să faci lucruri ca să le placă celorlalți, și dacă celorlalți nu le place ce ai făcut, intri într-o stare de nemulțumire și aproape depresie la un moment dat. Și e urât mai ales în contextul social media dacâ nu ești validat. Simți că ceva nu e bine.”

Ai scăpat de trac prin standup?

„Știi cum se simte la standup? Eu până să mă apuc de standup, am frecventat foarte multe evenimente. Ca om de radio, faci chestia asta, prezinți foarte multe evenimente, ajungi pe la petreceri de firmă sau un bal de boboci sau un concert al zilelor orașului. Am fost în fața multor oameni în general și știam ce am de zis și știam cumva să-i întrețin. Când m-am urcat la standup, lumina aia din față, în direct, glumele cumva gândite acasă că eu mă gândisem că o să aibă niște reacții în punctul A, în punctul C, în punctul D o să se râdă. Și când nu s-a râs în punctul A așa cum mă gândisem eu de acasă, s-a terminat. Efectiv m-am băgat tot în cutia toracică și sălășluiam în propria cutie toracică și membrele se mișcau singure, automat, și gura spunea un text învățat pe de rost fără ca eu să am niciun fel de control. Am terminat textul ăla și am ieșit, nici nu știu ce s-a întâmplat. Cred că aș fi zis că aceasta a fost ultima glumă, pentru că nu am crezut că o să mai fac chestia aia după ce m-am urcat prima oară. M-am panicat foarte tare, după care am mai tot urcat pentru că am senzația că ăsta e singurul fel prin care omenirea a mers mai departe, înaintând împotriva fricilor. Și am tot urcat și a treia oară a fost superb.”

Cum ai dobândit atitudinea asta de neoprit într-un proiect?

„Cred că e și ceva specific vârstei tinere, pentru că trăim la 16, 17, 18, 19, 20 de ani într-o continuă vrie să facem lucruri, să experimentăm, să vedem cum e aia, cum e aia și niciodată nu ne gândim la riscuri. Și după aceea, vine o boală, cum am făcut la 27 de ani o apă la plămâni care îți arată că nu ești invincibil, că nu ești Superman sau ți se întâmplă ceva în viață pur și simplu și începem dintr-o dată să vedem toate panicile și toate anxietățile. Foarte mulți oameni pe care i-am întâlnit trăiesc chestia asta. Asta e prima criză pe care o trăim în viață, momentul în care începem să realizăm că ni s poate întâmpla ceva rău.”

„Eu până la 27 de ani am fost invincibil, așa m-am simțit. Am fost DJ 5 ani, cu nopți nedormite, cu tot felul de chestii care nu sunt în dieta obișnuită a unui om normal ca să zic așa. Pe lângă asta, niciodată nu m-am abținut de la niciun pic de efort, orice era de făcut făceam, mergeam peste tot pe jos. Intram, mă băgam în toate proiectele fără să am niciun stres cu chestia asta, aveam o încredere nebunească în univers, eu știind că totul o să iasă bine sau nu îmi păsa dacă nu iese bine, nu mă deranja. Dar, de la 27 de ani încoace, de când cu apa la plămâni când am trăit alea 6 luni de tratament și recuperare, am învățat ce e aia anxietate, am început să privesc totul mult mai circumspect, să mă feresc de niște lucruri, nu mă mai duc cu capul înainte în tot. Nu îmi dau seama dacă e bine sau rău. Acum încerc să mă recuperez după treaba asta și să revin în prezent. Am fost foarte mult în capul meu în ultimii ani.

Ți-a schimbat cumva pandemia modul în care definești fericirea?

„Cred că mai degrabă mi-a dat o definiție despre fericire, n-am căutat niciodată o definiție, niciodată nu am încercat să-mi dau seama ce înseamnă asta. Pe de-o parte a fost frumos pentru că am fost extrem de prezent cât am fost puștan și am fost tot timpul acolo. Când mă uit la mine din trecut, îmi dau seama că eram un butoiaș de energie care făcea o grămadă de lucruri și se arunca mereu cu capul înainte fără să se gândească la ce poate să obțină din lucrurile respective sau ce poate să piardă în ele. Dar, acum, în pandemie, stând foarte mult acasă, și pe mine m-a prins și în anul sabatic, am avut timp să fac o introspecție și să-mi dau seama ce caut eu în viața mea și să-mi dau seama și ce înseamnă ideea asta de fericire. Și cred că felul în care mi-am definit fericirea în general are legătură cu o stare de mulțumire. E vorba în capul meu de o mulțumire față de ceea ce trăiesc și e un echilibru între nevoile și dorințele mele. Eu consider că, atât timp cât nu am nicio anxietate sau nicio frică, dar nu în același timp nu am nicio dorință și nicio nevoie, sunt fericit. Mi-a luat niște meditație în anul ăsta sabatic ca să ajung aici”.

Cum se simte să fii pe sticlă?

„A venit la un moment dat Andreea Marin și trebuia să-i dau flori. Eu atât trebuia să fac. Eram curierul acelui buchet de flori. Trebuia să mă duc la Andreea Marin care era așezată pe o canapea: «Bine ai venit, uite aceste flori de la echipa noastră!», în direct. M-am dus acolo și nu știam exact cum se face. În momentul în care s-a ridicat, nu eram pregătit. În capul meu era că eu îi dau florile și plec. Nu aveam plan pentru momentul în care ea se ridica. I-am dat florile, s-a ridicat și a mai venit și spre mine să ne pupăm. Și a fost un moment în care m-am dus și eu spre ea și în loc să ne pupăm pe obraz, eu m-am dus mai mult decât obrazul, cred că am luat-o cumva în brațe, și ea venind în direcția să ne pupăm, am sfârșit prin a ne pupa pe ureche cumva. A fost atât de ciudat momentul ăla, încât în a doua emisiune, așa am început, cu reluarea acelui moment. Noi am început emisiunea de a doua zi cu momentul în care Shurubel nu a fost în stare să-i ofere un buchet Andreei Marin. Atât de mult creierul intră în panică atunci când e filmat.”

Andrei Lacatus Cronicari Digtali podcast Shurubel