“La mine, iubirea a venit cand nu ma asteptam. La o petrecere esuata la care am ajuns ud leoarca, fiind chemat de un prieten.” Interviu cu Alex Calin
Written by Otrava, Posted in Teatru
Tata imi zicea ca un actor complet trebuie sa cante din voce, la un instrument si sa stie sa danseze. Sa se miste. Actorul cu care am stat de vorba in episodul de astazi la “Romania mea” le face pe toate cele mentionate mai sus. Pe langa toate astea este extrem de talentat, imi place foarte tare de el ca este implicat in diverse cauze sociale si are foarte mult bun simt. Doamnelor si domnilor…Alex Calin.
Stiu ca ai facut dans sportiv de mic, ai participat la competitii naționale timp de 6 ani si te-am vazut si in #EmojiPlay la Gigi Caciuleanu. De unde vine aceasta pasiune?
S-a născut în sufrageria alor mei, la petrecerile pe care le făceau împreună cu prietenii de familie. Era o melodie a lui Phil Collins care avea un fragment cu un instrumental mișto pe care îmi plăcea să dansez în mijlocul sufrageriei iar toți cei prezenți se uitau la mine.
Ulterior, prin clasa a 9-a am început să fac niște cursuri de dans sportiv. Acolo eram un fel de Guliver la început, pentru că restul cursanților erau cam de clasa a 5-a.
Au urmat vreo 6 ani petrecuți la Clubul de dans Pygmalion, timp în care m-am dedicat mult dansului, cu concursuri, cantonamente, am fost și instructor vreo 2 ani.
Am renunțat pentru că începusem să nu mă mai regăsesc în ceea ce făceam și oricum nu se punea problema de performanță cu adevărat. Ar fi trebuit să renunț la facultate, eram la Poli pe atunci, să bag bani ca lumea, să mă dedic total. De fapt, am încetat să mă mai bucur să fac asta pentru că eu de fapt căutam altceva, ceva în care să mă pot exprima mai liber, mai organic, fără scheme pregătite de acasă.
Am continuat căutarea, am gustat niște jazz-dance și step în cadrul Passe Partout, apoi am început să fac contact-impro și dans contemporan. De asemenea, după ce am intrat la actorie la UNATC, am lucrat foarte mult și mișto cu colegi de la coregrafie și cumva mi-am redescoperit corpul și o plăcere imensă de a dansa liber.
Apoi au venit colaborările cu Gigi Căciuleanu, la care într-o vreme – când eram student la Poli – nici nu-mi permiteam să visez.
Am lucrat alături de dânsul spectacolele: „D’ale noastre” – un spectacol minunat după piesele lui Caragiale, care din păcate a fost casat mult prea ușor de TNB – Folia, Shakespeare & CO, Oui Ba Da, Emojiplay.
Este cu siguranță una dintre cele mai mișto întâlniri artistice și umane din viața mea.
Acum colaborez și cu Linotip, un spațiu independent, foarte tare, ținut cu dârzenie, pasiune și eleganță de Ioana Marchidan și Arcadie Rusu. Arcadie e și coregraful spectacolului „Babel” în care performez.
Așadar, dansul face parte din viața mea de foarte mulți ani, iar toate experiențele astea m-au făcut să fiu un actor care se exprimă destul de fizic și caut să-mi foloseasc corpul într-un mod cât mai expresiv pentru a crea rolurile din teatru.
Mi se pare super important pentru un actor modern să fie conștient de instrumentul acesta de expresie super complex, care-i corpul său.
Dans, actorie si muzica. Adica un actor complet ☺ Te-am vazut in Chicago si in West Side Story – doua musical-uri celebre care au avut mare succes la noi. Cum a fost pentru tine aceasta experienta?
„Chicago” a fost un proiect lucrat în anul 2 de Master la UNATC și a fost prima experiență într-un musical. Am interpretat rolul avocatului Billy Flynn – un tip elegant, șarmant, sigur pe sine – și am lucrat alături de colegii mei de generație, cu toții super talentați și mișto. Lumea zicea că e un produs care ar fi trebuit luat și adaptat într-un teatru pentru că ar fi rupt. Doar că nu s-a găsit acel teatru și a rămas doar o experiență foarte mișto.
O altă întânire importantă a fost cu Răzvan Mazilu cu care am lucrat la musicalul „West Side Story”. Acolo l-am interpretat pe Bernardo, liderul puertoricanilor, și am fost invitat să înlocuiesc pe cineva pentru reprezentațiile din cadrul FITS.
Eh, acolo a fost next level. Să cânți, joci și dansezi cu orchestra în spate, a fost una dintre cele mai puternice senzații. Catharsis, nene. Când începeau oamenii aceia, niște super muzicieni btw, să cânte, te luau pe sus și dacă nu erai sigur pe ce ai de făcut te puteai pierde ușor în muzica lor.
A fost o mare bucurie să fac parte din acel spectacol doar că, din nou, problema a fost că nici un teatru de stat nu și-a permis sau nu și-a dorit un astfel de spectacol la care garantez că ai avea sold out. Pentru că oamenii chiar vor genul ăsta de show, dacă e făcut așa cum trebuie.
“In facultate nu esti deloc pregatit pentru ce se va intampla dupa.” Ce crezi ca lipseste? De ce te-ai lovit imediat dupa terminarea facultatii? De ce crezi ca are nevoie un actor dupa ce termina facultatea?
Cred că după terminarea facultății un actor trebuie să joace. Să guste mult și de toate. Ca să poți să-ți dai seama ce ți se potrivește. Teatru independent prin subsoluri, crâșme, teatru social, politic, educațional, teatru-dans, coregrafic dar și experiența unor scene mari, cu regizori consacrați, pe texte clasice. Cred că așa poți să-ți dai seama ce vrei să faci cu adevărat în următoarea perioadă de timp. Plus că obții experiență, deschidere, adaptabilitate pentru că vezi cum e să joci azi la 1000 de oameni și mâine la 10. Azi te așteaptă costumele la cabină și decorul pe scenă iar mâine cari tu după tine și costume și decor și lumini. Iar tu trebuie să-ți faci treabă indiferent de context, cât poți de bine. În felul ăsta îți construiești încet-încet un fel de a lucra și de a te raporta la meseria ta. Iar asta mi se pare tare necesar. Meseria asta nu se poate face oricum.
Din fericire, în facultate am avut niște profesori foarte buni și mai important, potriviți pentru mine. Profesorii mei de grupă au fost Mircea Rusu și Alexandru Jitea. La master am lucrat și cu Gelu Colceag și Radu Gabriel. De la toți am “furat” câte ceva foarte important și am pus învățămintele astea legate de meserie în câte un sertar, urmând să le folosesc când am nevoie. Toți sunt niște profesioniști în meseria lor, drept urmare niște modele bune. Mi se pare important ca un student să aibă măcar un model, sau dacă vrei, o întâlnire importantă.
Dar chiar dacă nu o ai, tot ar trebui să părăsești facultatea având un ABC și fiind în stare să-ți faci meseria. Și aici mi se pare că e problema educației la noi, în general, că totul pare destul de aleator, că metodologia nu este foarte clară pentru toată lumea. Repet, eu am avut noroc cu niște pedagogi excepționali, după părerea mea. Dar ce te faci dacă la finalul celor 3 ani îți dai seama că nu ai acumulat mai nimic, că nu ești distribuit nicăieri, că nu știi cum să-ți aplici meseria. Dacă după 3 ani nu știi să faci “șaiba” aia, de exemplu, nu e vina doar vina ta.
Încă ceva pentru care nu ești pregătit în facultate este statutul de independent. Sistemul de la noi nu este adaptat deloc la asta și practic îți pune bețe în roate încontinuu. De la precaritatea asigurării de sănătate, la luarea unui credit, la sutele de hărtii și dovezi în original pe care trebuie să le aduci dacă la un moment dat vrei să îți iei un concediu de creșterea copilului.
Cred că studentul din facultatea de arte ar trebui învățat să fie în primul rând un bun antreprenor, să aibă educație financiară, să știe cum să-și negocieze onorariul, ce drepturi are și cum să și le ceară, să se asocieze ca să îi fie mai ușor să îi fie respectate niște drepturi, etc.
Din păcate, sistemul educațional de la noi nu este deloc adaptat vremurilor și societății în care trăim.
Astfel că înveți pe pielea ta cum e să nu-ți fie respectate niște drepturi elementare. Și se întâmplă într-o manieră destul de brutală. Să afli că în teatrul de stat trebuie să repeți la un proiect, chiar și 4-5 luni pe banii tăi sau să ți se spună la un moment dat că reprezentația aia cu care ai fost la un festival de afară, nu ți se va plăti. Fără să ți se dea nicio exlicație. Și atunci ești singur și expus. Și te enervezi, și ți se pare nedrept. Și îți dai seama că nu este suficient să îți vezi dedicat și serios de treaba ta, de arta ta. Că nu ești pregătit pentru șmecheriile astea din sistemul din care faci acum parte. Atunci trebuie să optezi ce faci, taci din gură sau spui lucrurilor pe nume și îți asumi că vei intra pe un blacklist al acelei instituții și că va trebui să cauți colaborări în altă parte și așa mai departe.
Deci cineva ar trebuie să îl pregătească pe tânărul artist să se descurce ca liber-profesionist. Altfel mori de foame cu arta și dreptatea ta cu tot. Și principala soluție cred că este ascocierea. Sper să prind vreodată un sindicat sau vreun tip de uniune care să te protejeze ca artist de astfel de abuzuri.
Citeam despre tine ca dupa ce ai terminat facultatea ai colaborat cu teatre de stat, cu teatre independente, aijucat pe oriunde se putea juca, ai montat si demontat decorurile spectacolellor in care jucai. Cum a fost pentru tine acea perioada?
După cum spuneam, o perioadă m-am băgat în aproape orice. Lucram zi și noapte în teatru, în regii, în coregrafii, în spații independente unde dai sigur un mop înainte de spectacol și rămâi după spectacol cu bani de o bere.
E importantă această perioadă de testare. Dacă îți place cu adevărat meseria asta și tipul ăsta de viață, atunci poți continua. Altfel, dacă te frustrează și te termină psihic, pe bună dreptate, nesiguranța de a nu știi ce faci mâine sau peste o lună sau dacă vei avea ce mânca, atunci fie cauți să te angajezi cumva într-un teatru de stat, fie schimbi macazul.
Am invățat mult despre mine în perioada primilor ani de după facultate și mi s-a cristalizat ușor-ușor ce vreau să fac mai departe și ce vreau să spun prin intermediul artei mele.
Aud tot mai des oameni care se plang ca nu fac ceea ce isi doresc, ceea ce le place, ceea ce vor. Esti unul dintre oamenii care fac ce isi doresc, isi castiga existenta fix din ceea ce le face placere. Cum ajungi sa faci asta? Ce sfat poti da oamenilor care se gandesc cu groaza cand se dau jos din pat si trebuie sa ajunga la job?
Eu am apucat să fac și ceva care nu-mi plăcea, așa cât să știu cum e. Am lucrat diverse: traduceri, într-o bancă dar și ca programator pentru scurtă vreme dar e mai bine pentru toată lumea că nu mai fac asta.
Cumva mi-am făcut eu niște calcule atunci la punctul de cotitură și mi-am spus că decât să fiu un inginer mediocru și nefericit, prefer un actor mediocru și fericit. Un fel de … măcar să eșuez încercând ceva în care chiar cred. Până acum, însă, pare că mi-a ieșit alegerea. Dar încerc să las lucrurile deschise către orice oferă universul.
Dar da, în general mi se pare că faptul că faci ce-ți place, reprezintă diferența aia dintre munca marcată și pontată sau a-ți aduce cu adevărat contribuția acolo ca o rotiță din tot acest mare mecansim.
Sunt recunoscător că am șansa să fac ceea ce-mi place și să trăiesc din asta, fie că e vorba de teatru de stat sau independet, film sau diverse ateliere. Toate au sens pentru mine și le fac cu dedicare totală.
Am avut și momente când îmi venea să plâng când trebuia să mă duc să repet la un anumit proiect. Fie că nu-mi plăcea sau nu mă regăseam în el sau nu mă simțeam liber în acel context. Mereu am preferat să renunț cât mai rapid posibil ca să nici nu încurc.
Aleg să fac meseria asta doar dacă am acolo, în acel context, ceva de spus cu adevărat. Dacă și așa nu mă voi îmbogăți niciodată făcând meseria asta, cel puțin să fiu sincer cu mine.
Esti foarte activ social, faci voluntariat, ai vorbit intr-un interviu despre necesitatea unui sindicat al actorilor, joci in spectacole caritabile. Cum te simti cand esti implicat in astfel de proiecte?
Uite, chiar azi a apărut pe FB un post în care o firmă de publicitate căuta studenți din UNATC să participe la proiectele lor, așadar să facă spoturi și poze pentru clienții lor, dar moca, sub formă de voluntariat, că vor da ei nu știu ce hârtii să le ducă studenții la școală ia notă că au făcut voluntariat.
Unu la mână, dacă ar exista un sindicat, nu ar mai apărea genul acesta de propuneri penibile și nu ar mai treace nimeni prin umiliri de genul ăsta, pentru că atâta timp cât ești acolo ai un fee minim sub care nu poți fi plătit și nici nu ai voie să accepți să fii plătit. Altfel, ești out. Adică trebuie și puțin sacrificiu, ok avem nevoie mereu de bani dar dacă nu dăm de înțeles cumva că nu merge oricum, lucrurile vor rămâne neschimbate.
Deci e necesară o formă de asociere a profesioniștilor din acest domeniu. Plus că sunt multe alte lucruri pentru care un sindicat ar putea lupta, mai ales pentru artiștii independeți care sunt mai vulnerabili.
Un actor care a ieșit ieri din facultate, dacă are 25 de ani nu mai este asigurat by default. Dacă vrea să fie asigurat la sănătate și pensie trebuie să dea 9000 de ron pe an, bani pe care îi pune el într-un plic de-a lungul anului și la un moment dat îi dă lu ANAF să facă băieții deștepți ce știu ei să facă cel mai bine. Fix nimic. Dar dacă actorul ăsta are în primul an 2 spectacole amărâte pe care a fost nevoit să accepte să ia 300, 400 de ron că I s-a dat șansa să joace pe sfânta scândură și nu a avut pe nimeni în spatele lui să-i apere drepturile și plata minimă, el cum face? Nu-și va permite să se asigure în primii ani și devine astfel expus total, social vorbind.
Doi la mână, ce zice firma aia, ăla nu e voluntariat, e prosteală pe față. Voluntariat e atunci când mergi și … nu știu … ajuți niște ONG-uri, poate niște tineri din medii defavorizate care ar vrea și ei să facă teatru sau ajuți la construirea unui spital sau ajuți o casă de bătrâni. Ceva cu însemnătate.
Cred că noi nu avem cultura asta a ajutatului între noi, a muncii voluntare pentru o cauză în care crezi. Poate că perioada dinainte de 89 când toți erau pe cont propriu și neîncrezători în toți vecinii de bloc și-a lăsat amprenta prea adânc, dar trebuie să ne educăm chestia asta.
Din fericire sunt și multe cazuri pozitive și îmi place să particip la construirea a ceva când și cum pot. Fie că alerg pentru Hope and Homes for Children care ajută părinții să-și păstreze copiii aproape și nu în orfelinate, fie că fac un crowd funding pentru Fundația Cartea Călătoare care face manuale pentru copiii nevăzători din România care nu primesc de la stat aceste manuale. Și nu spun ca să mă laud eu, ci aceste ONG-uri care vor să ajute și au nevoie de noi să o poată face și mai bine. Și poate așa, împreună o să putem construi o societate un pic mai unită și mai normală în raport cu vremurile pe care le trăim. Uite ce fac doamnele astea de la Dăruiește Viață. Păi cum să nu vrei să faci și tu așa ceva, știind că niște copii vor avea șansa zilei de mâine?
Lucrurile astea, o spun sincer, mă fac să mă simt mai bine și îmi dau încredere în viitor. Că și dacă o iei mai la rece, ajutând un pic acum în stânga și dreapta, poate că o să le fie mai bine copiilor tăi care poate vor apuca să trăiască într-o societate un pic mai evoluată. Și te bucură gândul ăsta, nu?
Joci in „Fluturii sunt liberi” un personaj nevazator. Mereu ma intreb ce face un actor cand are de jucat un astfel de personaj? Am citit despre actori care sa intre in pielea unui personaj incearca sa duca viata pe care o duce personajul respectiv. Te apuci de box daca personajul e pugilist, etc. La tine cum a fost pregatirea pentru acest rol?
Păi faci tot ce este necesar ca să devii credibil, și asta în primul rând pentru tine. Asta înseamnă documentare, vezi cum se descurcă o persoană nevăzătoare în 2019, cum învață, cum ajunge la școală, cum merge cu autobuzul, cum se descurcă în casă, cum citește, cum folosește calculatorul sau telefonul mobil, cum își gătește, cât de greu îi e să găseasă un taxi, cum își folosește auzul ca să își dea seama cât de mare e camera în care se află sau cât de departe e peretele din față, etc.
Și apoi mai repeți cu ochii închiși sau legat la ochi, te mai lovești de mobila din scenă iar la un moment dat găsești un fel de a pretinde toate astea cu ochii larg deschiși, dar cumva nu orientați spre în afară cum suntem obișnuiți, ci spre înăuntru.
Dacă îți place chestia asta, găsești o cale. Dar până să o găsești, trebuie să eșuezi de multe ori.
Spectacolul ăsta atât de drag și în special personajul Don m-au ajutat mult în dezvoltarea mea artistică dar și să descopăr multe lucruri noi despre mine, ca om și ca actor.
De exemplu, în perioada de documentare am cunoscut Fundația Cartea Călătoare pentru care am ajuns să particip la primul triatlon din viața mea, la Via Maria Theresia, pentru a face mai vizibilă cauza lor și pentru a strange bani pentru manuale în limbaj Braille, pe care again, statul român nu le oferă. Și poate că oamenii nu realizează cât de importantă este șansa la educație pentru o astfel de persoană. De fapt, e cam singura.
Apoi am reușit ca împreună să organizăm, la Teatrul Excelsior, primul spectacol de teatru accesibilizat pentru persoanele nevăzătoare. “Fluturii sunt liberi” s-a jucat cu căști pe urechile spectatorilor în care cineva le explica și ce acțiuni facem noi pe scenă. Am rămas prieten apropiat al fundației și vrem să mai facem lucruri împreună. Și toate astea au plecat de la un rol.
“Incertitudinea continuă mă ține viu” Ce te mai tine viu?
Mă țin viu familia, bucuria și recunoștința de a face meseria asta. Mi se pare că am o datorie din moment ce, după cum spuneai, știm că nu toată lumea are șansa să facă ce-i place.
Și făcând profesia asta, cred că responsabilitatea asta devine cu atât mai importantă pentru că, prin intermediul ei chiar pot pune umărul ca lucrurile să miște înspre mai bine. Că e vorba de conștientizarea unor probleme ale societății, familiei, din sistemul educațional, din raportarea societății noastre asupra violenței în familie sau că e vorba pur și simplu de pus lupa pe niște situații umane și particulare, teatrul sau filmul chiar pot ajuta. Prin identificare, prin declanșarea empatiei omul se poate schimba, după părerea mea.
Cât timp voi mai crede în puterea artei mele, îmi voi face meseria mai departe. Când voi începe să selectez proiectele după notorietatea sau banii pe care mi-i pot aduce, atunci sper să vină să-mi zică cineva că ar fi momentul să fac altceva, pentru că probabil flacăra se va fi stins. E mult prea valoroasă puterea pe care ți-o dă arta asta ca să-și bați joc de ea.
“Fericirea este talentul de a nu complica lucrurile.” Sunt vorbele Liei Bugnar. Pentru tine ce reprezinta fericirea?
Chipul senin și curios al fetiței de aproape 9 luni căreia îi sunt tată.
Râsul Anei, partenera mea de viață.
Un spectacol în care “coboară îngerul”.
O tură cu bicla pe șoselele de munte ale patriei.
În general sunt o persoană complicată și greu de mulțumit. Fecioară, ce să-i faci? Dar resorturile mele sunt câteva și sunt foarte simple.
Revenind la #EmojiPlay. Nu ti se pare ca semnele astea altereaza relatiile umane? Nu ti se pare ca am uiatat sa mai zambim in viata reala si pe telefon sau pe calculator din semne facem totul? E ok sa le folosim fara doar si poate…insa nu crezi ca unii dintre noi abuzeaza de ele? Nu crezi ca ne pot face rau?
Cred că într-adevăr, după miliarde de ani de existență a ființei umane pe pământ, tehnologia a ajuns la o rapiditate de dezvoltare incredibilă. Și asta doar în ultimii 100-150 de ani. Mi se pare fabulos. În același timp, omul a mai trecut prin nivelul ăsta de expresie, îi zicea scriere heroglifică și era folosită în Egiptul Antic. Poate că există niște cicluri sau poate că emoji-urile sunt doar o trambulină către ceva pe care nici nu ni-l putem imagina.
Eu cred că stau de multe ori prea mult pe telefon sau pe laptop. Încerc să controlez chestia asta, în primul rând pentru că mă enervează ideea de dependență. Îmi sună ca și când aș pierde controlul propriei vieți și asta mă sperie.
Cred că trebuie găsit un echilibru.
“Pentru mine conteaza sa ma intalnesc cu oameni care iubesc si respecta meseria asta, alaturi de care sa facem lucruri care sa conteze pentru noi si care sa aiba sens. Intr-un fel, ma bucura statutul de actor independent pentru ca imi permite sa aleg sa lucrez ceea ce imi place si ma provoaca.” Ce alte lucruri te mai bucura in viata de zi cu zi?
Față de ce am spus mai sus ar mai fi plimbările în parc cu fetele și cu Freya, samoyeda familiei și vacanțele în Grecia sau Italia.
Și o cafea bună. Sunt dependent de cafea de specialitate. O cafea bine făcută la momentul potrivit îmi poate face ziua mai bună.
Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata?
Nu cred că există rețete după care să-ți trăiești viața, care să se potrivească oricui și în orice context.
În funcție de existența fiecăruia, lucrurile care contează cu adevărat sunt altele.
Pentru mine e important să las ceva în urma mea, să fi impactat pe cineva la un moment dat. Dar vezi, și dacă nu ar fi așa, nu e deloc grav.
Singura regulă e că nu e nici o regulă.
“Iubirea adevarata vine chiar in liniste si e ca… o mangaiere de mama.” Sunt vorbele lui Andi Vasluianu intr-un interviu la mine pe blog. La tine cum a venit iubirea?
Btw, Andi e unul dintre acei oameni datorită cărora m-am apucat de treaba asta cu actoria. Eram în liceu când am văzut „Furia” cu el și Dragoș Bucur și mi-a plăcut super mult iar mai apoi l-am văzut mult la teatru, la Act și în alte părți. Nu am apucat să-i spun niciodată dar cred că și-a dat seama că-l admir.
La mine, iubirea a venit când nu mă așteptam. La o petrecere eșuată la care am ajuns ud leoarcă, fiind chemat de un prieten.
A continuat cu un mesaj și restul e tăcere.
Stiu ca joci la Nicolae Constantin Tanase in “Cap si pajura” si mai stiu ca filmul o sa intre din 10 mai in cinematografele din toata tara. Ce insemna pentru tine acest film?
Înseamnă foarte mult. E unul dintre cele mai complexe proiecte pe care le-am făcut. În sensul în care filmul urmărește, de foarte aproape, degradarea fizică și psihică a personajului Laurențiu, în urma unei lovituri la cap primite în timpul unei altercații dintr-un bar. De multe ori el nici măcar nu e conștient de ceea ce i se întâmplă, ba chiar încearcă cu disperare să rezolve niște probleme urgente pentru el.
Faptul că s-au filmat doar secvențe lungi între 7 și 11 minute, poate chiar mai mult, a făcut lucrurile cu atât mai provocatoare. Am fost nevoit nu doar să stau acolo în adevărul situației un timp îndelungat dar și să fiu atent la anumite semne cu care spectatorul să poată decodifica montajul necronologic al filmului.
Cea mai tare parte la acest film, a fost colaboarea cu Nae, cu care îmi doream de mult să lucrez. M-a impresionat felul în care s-au întâmplat lucrurile la cadru, în sensul în care era o continuă căutare și ajustare, chestii pe care le făceam împreună cu el, sfătuindu-ne iar apoi acordându-mi libertatea să probez în fața camerei. Procesul ăsta mi-a dat încredere că pot să fac orice și să merg în orice direcție e nevoie pentru film.
Cred, de asemenea, că filmul are o valoare socială, pe lângă cea cinematografică. Și cumva s-a potrivit cu perioada în care mă aflu, încercând să fac doar proiecte despre care să fiu convins că reprezintă mai mult decât încă un produs artistic și atât. Adică să vorbească despre ceva urgent, ceva necesar. Iar filmul ăsta vorbește și despre prejudecăți dar și chestioneză care-i valoarea vieții unui om, în ochii societății. Mai ales atunci când el face parte din pătura de jos.
Toata lumea a vorbit despre episodul manele de la Gopo. Nu ti se pare ca nu sundet deloc relaxati si sarim de cur in sus prea repede? Tu ce parere ai despre acest subiect?
Cred că s-a vorbit prea mult despre asta și s-a trecut ușor peste prestația lui Alex Bogdan care chiar mi s-a părut extraordinară anul ăsta, având în vedere câte generații și “gusturi” erau în sală.
Sau peste prestația lui Vasile Pavel „Digudai” care băi nene face un rol foarte tare, părerea mea. Și omu e bodyguard hetero în viața de zi cu zi și face ceva … nu doar fost condamnat gay, dar un om complex, cu niște resorturi aparte. Poate că nu a gândit totul, ci poate e doar mult talent. Dar eu mă înclin în fața talentului de felul ăsta.
Și mai mult decât atât, la Gala asta a fost mult despre diversitate și nu doar că așa face, dar exprimată prin cât de diferite au fost temele abordate de filmele de anul acesta. Eu cred că ar trebui să ne bucurăm că se dezvoltă astfel cinematografia românească în precaritatea din România lui 2019. Și mai e și apreciată și super-apreciată afară.
„Touch Me Not”, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, „Soldații.Poveste din Ferentari”, „Charleston” sau „Pororoca”, abordează niște teme frate și îți pun niște întrebări. Eu cred că ar trebui să ne bucurăm.
Și să rămână doar GOPO 2019 MANELE, mi se pare foarte trist și superficial.
Adică a fost, după părerea mea, o referință culturală la filmul Ivanei. Ok, poate că nu era vocea lu’ Adrian Minune, dar adu-l tu dacă ai bani.
Pe ecran putem privi și premia maneaua dar să nu vină ăla lângă mine că mă ridic și plec.
Ok !?
Imi aduc aminte episodul cu tipul care a cerut de mai multe ori “Cap si pajura” si pana la urma a fost gasit mort a doua zi dupa ce si-a luat bataie in club. Cum e Laurentiu?
E un om cu conștiință, chestia aia pe care nu o au cei din clasa politică de azi.
Adică, pe bune, îi vezi tu pe oamenii ăia să moară vreunul ros de conștiință că au greșit față de cineva?
În rest, e un om obișnuit care e nevoit să-și târâie existența în țara în care trebuie să învârți ceva ca să te descurci și în care viața unui “manelist” nu valorează nici măcar cât o știre decent făcută, despre felul în care și-a găsit sfârșitul.
Cred că este victima propriului destin tragic dar și al unei societăți care nu știe să fie empatică.
De ce are romanul atatea prejudecati? De ce suntem atat de ipocriti cand vine vorba despre manele, gay, tigani, unguri, etc? De ce atata ura?
Cred că e vorba de lipsa educației, combinată cu un background familial – că de acolo ne moștenim pattern-urile -, plus o aroganță nejustficată, după părerea mea. Poate că vine și din cultură și din plasarea geografică, mereu între poli mari de putere.
Dar cât să mai dăm vin pe asta și pe perioada de dinainte de 89?
Păi dacă noi învățăm de mici, din cărțile de istorie, că noi suntem cei mai buni, cei mai tari, cei mai cinstiți și restul au vrut să ne cotropească, așadar ei sunt dușmanul rău. Adică chiar și atunci când ai parte de șansa la educație, ea se întâmplă prost. În loc să prezentăm fapte obiective, să analizăm cum au stat lucrurile de fapt, că și poporul ăsta a făcut niște victime o dată la câțiva ani.
Ne e teamă să ne privim în oglindă așa cum suntem. Pentru că adevărul nu aduce voturi. Mai ușor porți masele de oameni, de la urnă la urnă, cu populismul ăsta arogant, nejustificat și stupid de superficial.
Cred că educarea asta trebuie făcută treptat, generație cu generație. Dar e greu cu valurile astea de populism aduse de oamenii politici pentru propriul interes electoral.
Și chiar nu cred că există justificare concretă pentru fiecare remarcă rasistă pe care o auzim. Există doar o inerție dată de propriul background. Și mai cred că trebuie să încetăm a mai încerca să schimbăm generațiile care nu se pot desprinde de acest mod de a vedea lucrurile și să ne focusăm pe generațiile următoare.
Trebuie însă un plan pentru asta. Și să se dorească.
Să punem sănătatea poporului “a la long”, mai presus de câteva voturi.