BLOGU LU' OTRAVĂ

Sasha Mereţ este unul dintre cei mai apreciati artisti plastici de origine romana din America la ora actuala. Nascut din tata roman si mama rusoaica, Sasha traieste la New York si creeaza in atelierul sau din Queens. La 60 de ani are o poveste de viata dupa care se poate face un film – a lucrat ca ilustrator la “The New York Times”, lucrarile sale au fost prezentate la New York, Miami, Washington, San Francisco si in Taiwan, China, Elvetia, Belgia, Olanda, Franta si Japonia. Astazi la “Romania mea” am onoarea si placerea sa stau de vorba cu unul dintre cei mai interesanti artisti romani contemporani.

Am vazut o poza la un NYC Fashion Week cu o tipa imbracata intr-o creatie facuta de dumneavoastra si mi-a placut extrem de tare. Am ramas placut impresionat cand am vazut ca autorul era un roman. Stiu ca sunteti unul dintre cei mai apreciati artisti plastici de origine Romana din America. Apoi am citit despre expozitia avuta pe 14 februarie 2014 (o data foarte importanta pentru dumneavoastra) in galeria de arta de la ICR New York. Cum a fost drumul de la Petrosani pana la New York?

Foarte lung cu o mulțime de meandre, cu surprize la tot pasul… intr-un cuvant: extraordinar! Nu mi-as fi imaginat niciodată parcursul acesta. Nu imi aduc aminte mai nimic de Petroșani pentru ca la patru ani eram deja la Moscova; am revenit in Romania la opt ani urmand sa continui clasa a doua in romana – am inceput scoala in rusa la Moscova. Acea vara a fost o perioada dificila. Am avut doar o luna de zile sa recuperez un an de scoala –  nu a fost prea amuzant. Urmatorii aproape 23 de ani din Romania au fost o perioada interesantă, formativa cu bucuriile si frustrarile adolescentei, cu prietenii profunde care se mentin pana acuma. Dar acea perioada intra deja în categoria “O alta Viata”.

Pe 14 Februarie 1987 aterizam la JFK, NYC regasindu-mi sotia dupa aproape trei ani de despartire fortata. A fost ca si realizarea unui vis pe care nici macar nu am indraznit sa-l visez vreodata. Pe motivul acesta sarbatoarea, altfel una ultra-comerciala, de Sfantul Valentin este o data speciala pentru mine. Acum pot spune ca cea mai lunga perioada din viața mea am petrecut-o la New York.

Stiu ca aveti 2 modele majore in arta mondiala a secolului XX: Paul Klee şi Constantin Brâncuşi.  Ce v-a placut cel mai mult la cei doi?

Este interesant ca am fost frecvent întrebat care sunt artistii mei favoriți dar nu-mi aduc aminte sa fi fost întrebat de ce? Paul Klee a fost pentru mine un fel de profesor virtual. La început mi-a placut fara sa știu exact de ce? A fost o afinitate care a evoluat. Treptat observand exuberanta cu care combina materiale cele mai diverse, rafinamentul simbolurilor, spiritul ludic, m-a cucerit complet. Surprinzatoare este prezenta umorului, subtil, nebanuit, daca luam in considerare persoana austera, pedanta si conformista pe care o proiecta. Detaliile cu care îsi nota toate materialele, procesele transformative prin care treceau lucrarile, mi-au permis sa explorez zonele de creativitate care nu erau predate in mediul academic. Practic mi-a deschis portile experimentarii fara niciun fel de restrictii, poate cu exceptia unui cult pentru un estetism rafinat.

În ceea ce-l privește pe Constantin Brâncuși am fost total absorbit de sublimul pe care l-a atins in rafinarea formelor arhetipale și de profunzimea filonului filozofic care anima arta lui. Legatura organica intre Brancusi si atelierul sau m-a influentat in felul cum a evoluat propriul meu atelier devenind, cu o viguroasa componenta ludica, o proiectie a ideilor care anima subconstientul meu.

Ilustrator la NY Times. Este visul multora. Stiu ca povestea celor care pleaca din tara este cam aceeasi – se acomodeaza greu, isi gasesc cu greu prieteni…la dumneavoastra cum a fost?

In general sunt foarte sociabil, fapt care mi-a permis o mai mare flexibilitate si adaptare la circumstante si locuri diferite. Cand am sosit la New York aveam, daca imi aduc aminte, opt fosti colegi de clasa de la Liceul de Arte Plastice locuind deja acolo. Pe baza recomandarilor unora dintre ei am gasit de lucru imediat. Tot la sugestia unui fost coleg am ajuns si la New York Times, care a fost primul loc unde mi-am aratat portofoliul de Ilustratie. Atunci am primit o comanda de ilustrație pe loc, lucru care dupa cum am aflat mai tarziu era cu totul neobișnuit. Am legat si mai multe prietenii in numeroasele calatorii de placere dar mai ales expunandu-mi lucrarile. Internetul mi-a permis mentinerea contactelor la distante mari si dezvoltarea unor relatii profesionale si prietenii care altadata ar fi fost imposibile.

Am citit un interviu in care spuneati ca nimic nu apare intamplator in viata nostra. De ce credeti asta? 

Convingerea ca nimic nu este întamplator este rezultatul unor succesiuni de experiențe unice pe care le-am avut si pe care probabil ca foarte putini au avut sansa sa le traiasca. Cateodata se întampla ca un gest sau o decizie aparent insignifianta sa declanseze suite de întamplari cu o cauzalitate foarte evidenta care este dusa într-o direcție total nebanuita. De exemplu faptul ca locuiesc la New York si fac ceea ce imi place si am familia pe care o am este consecința unui impuls ilogic de a iesi in strada într-o zi, pe la amiaza acum 33 de ani in timp ce ma uitam la un meci de tenis transmis in direct de la Roland Garros.

Întalnirea neașteptată pe care am avut-o a declansat o succesiune de situații si  întalniri care m-au adus în America. Cred ca majoritatea oamenilor au o existenta relativ lineara fara sa aiba experienta unor situatii care sa te duca la convingerea ca un simplu gest sau o decizie minora pot declansa o schimbare radicala în cursul vietii tale.

Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata?

Aici am sa o virez într-o nota care flirteaza cu fizica cuantica, cu care de multe ori, mai în gluma sau mai în serios încerc sa imi explic lucruri pe care nu poate sa mi le explice nimeni. Deci, putem privi viata ca un pasaj printr-o dimensiune, in care avem la dispozitie o asociere fluctuanta de cateva zeci de trilioane de particule umblate prin tot universul. Ca sa folosesc o metafora, am putea presupune,  plecand de la o premiza mai mult sau mai putin laica, ca aceste particule au capacitatea de a se auto-organiza, deci ar putea avea un dram de constiinta de sine. Aceasta grupare care contine identitatea noastra, pentru ca am putea banui ca le-a vazut pe toate, ar putea fi foarte blazata … …

Iata un exemplu cum ne putem pierde in detalii… haha… ca sa termin totusi idea, rolul nostru ca esența a acestei aglomerari de particule reciclate ar fi sa ne auto-uimim. Exemplul sublim ar fi poezia…Cu alte cuvinte cred ca este esențial sa întelegem ce suntem si ce vrem si apoi sa facem tot posibilul sa ne fie cat mai bine. Ca punct de pornire eu as elimina, cat imi sta in putere, orice tendinta de negativism. Ca urmare doua lucuri ar fi importante: sa faci ceva ce îti place si sa te înconjuri cu oameni de calitate. In conditiile acestea esența se va dezvalui de la sine. Cred ca cel mai mult conteaza experientele pe care le acumulezi – cat mai autentice, mai diverse, contactul cu oameni interesanți. Acestea sunt lucruri pe care nu ti le poate lua nimeni.

“Totul e vibratie” Sunt vorbele dumoneavoastra. Si interviul continua asa: “Eu cand sunt în starea asta creativa, tot corpul îmi intra într-o zona de vibratie superioara. Totul se amplifica, simturile sunt mai ascutite, puterea de lucru e mai mare. Pana si sistemul imunitar e mai puternic. Scuturile sunt sus. Eu, practic, de zece ani nu am mai avut o raceala, mi-au disparut toate alergiile. Nici macar frigul nu-l mai simt.” Ce trebuie sa facem sa ajungem si noi la asta?

Cred ca raspunsul precedent este valabil si pentru întrebarea asta. As adauga,  oricine are un nebanuit potential creativ. Este esential ca fiecare sa îsi gasească o modalitate de a-si exprima creativitatea. Pentru mine o zi reusita este cand la sfarsitul ei pot spune ca am învatat ceva nou, sau ca m-am surprins cu ceva nou, sau ca am facut ceva neobisnuit care mi-a starnit curiozitatea si interesul.

Muhammad Ali, Linda Ronstadt, Johnny Cash, Papa Ioan Paul al II-lea, Robin Williams sau Salvador Dali, au avut boala asta…in urma cu 14 ani ati fost diagnosticat si dumneavoastra cu Parkinson. Cum va duceti pe picioare aceasta boala?

…si Hitler a avut Parkinson – nu o spun cu ironie, ci doar ca sa subliniez ca nu cred ca exista vreun studiu care sa confirme vreo corelatie intre aceasta maladie (prefer cuvintul acesta) si gradul de reusita in viata sau excelenta in componenta morala a acestei reusite. Pe de alta parte este incontestabil ca cei ce reusesc in conditiile in care sufera de aceasta maladie, trebuie sa dispuna de o neobisnuita tarie de carater, ambitie, o filozofie foarte apropiata de stoicismul lui Seneca sau Marcus Aurelius.

Eu am descoperit ca in primul rand nu trebuie sa ma gandesc ca sunt bolnav. În fiecare moment pot evalua lucrurile care-mi fac placere si obstacolele care se interpun si încerc sa gasesc in permanența soluții optime ca sa imi fie cit mai bine. Am constatat ca atunci cand sunt concentrat pe o activitate creativa sau sunt intr-o ambianta stimulativa cum ar fi o companie plăcuta, muzica buna si mai ales dans, imi dispar orice simptome de Parkinson pentru ore in sir fara sa iau medicamente in plus.

Mi-am dat seama ca orice forma de negativism este un obstacol care trebuie eliminat si treptat am dezvoltat o formula de gandire pe care o numesc pozitivism pragmatic. Nu știu cat de originala este dar mie imi foloseste. Simplificat suna cam asa: daca ni se întampla ceva neplacut si ne suparam devenim victima unei repercursiuni negative duble din care una este arbitrara si cealalta este decizia noastra. Rationamentul este ca ceva negativ s-a întamplat si daca nu pot sa schimb situatia este absurd sa ma mai si supar. De multe ori efectul supararii este mai nociv decat efectul evenimentului care a declansat supararea.

Supararea are un efect destabilizator asupra intregului echilibrului nostru energetic, afectand mai ales sistemul imunitar, lasandu-ne mult mai vulnerabili la boli si in alte interactii cu mediul.  Am mers cu acest tip de pozitivism pana acolo incat la un interviu dat unei reviste de specialitate (Neurologie) am facut o declaratie destul de controversata. Am spus ca, in situatia ipotetica in care, daca ar fi sa mi se ofere sa ma întorc în timp 14 ani in urma și sa am de ales între un drum cu maladia aceasta, dar cunoscand viitorul cu sacrificiile si realizarile obtinute si o varianta in care sa nu am Parkinson necunoscand viitorul, as alege varianta cu Parkinson.

"Romania mea" arta artist roman Constantin Brâncuși Coup de foudre fashion week New York NY Times Parkinson Paul Klee Sasha Meret