BLOGU LU' OTRAVĂ

Suntem epuizati si sorbiti de energie din toate partile: traficul ne omoara, jobul ne intinde nervii la maximum, oamenii de langa sunt gata in orice clipa sa ne faca o nefacuta. Nu mai ai nicio siguranta, iti parcurgi zilele ca un robotel care face fix acelasi lucru. Zi de zi, ora de ora, minut cu minut.

Orasul ne soarbe de toate energiile, zilele ni se duc din ce in ce mai repede. Orele de munca parca nu se mai termina niciodata iar cheful de munca este din ce in ce mai mic. Nu mai aveam nici chef sa raspundem la banalul “ce faci?”. Dam din cap si cu chiu cu vai scoatem pe gura un “binisor” sau “asa si asa”. Ne traim viata in weekend-uri si supravietuim in celelalte zile ale saptamanii. Ne taram pana la birou in fiecare dimineata si uram ziua de luni. Apoi si martea, miercurea, joia…doar vineri pe la 5 incepem sa ne trezim la viata. Si incercam sa profitam de weekend de parca era ultima zi de vacanta. Am senzatia ca fiecare zi de duminica seamana leit cu 14 septembrie. Suntem din ce in ce mai lipsit de umanitate, comunicam doar pe retele de socializare si ne intalnim cu oamenii la o cafea ca sa ne uitam impreuna la ce pun altii pe Instagram si pe Facebook. Am uitat ce este aia discretie, ne deschidem usa de la dormitor si invitam pe toata lumea in el.

Nu mai stim ce este ala bun simt, modestia este un termen desuet iar educatia este ceva facultativ. Ne facem idoli printre oameni de carton si nu mai stim ce este ala un model. Ne traim viata pe Facebook si ne hranim din dramele celor din jur. Ne cladim fericirea pe nefericirea altora si nu mai avem mama si tata. Suntem doar niste vanatori plecati dupa prada. Stim doar ca ne este foame. Aruncam cu vorbe urate in stanga si in dreapta, ne pute tot ce este in jur, ne luam de toata lumea, ne scuipam unii pe altii. Nu avem menajamente, nu avem principii. Nu mai stim care este ordinea fireasca, vrem totul acum si uitam sa mai daruim. Nu stim sa ne mai bucuram la nimic. Avem senzatia ca ni se cuvine totul. Nu stim sa iertam si uitam sa multumim, sa spunem “te rog” sa alinam pe cel de langa. Uitam sa ascultam. Stim doar sa ne plangem si sa facem din problemele noastre adevarate drame. Ne panicam de la fiecare fir de ata si uitam sa ascultam adevaratele drame ale oamenilor din jur si sa incercam sa ii sprijinim.

Ne amintim de oameni doar cand pleaca de pe lumea asta si ii cinstim atunci cu un status pe Facebook.  Suntem dispusi sa daramam tot si uitam sa constuim. Nu stim ce vrem, nu avem motivatie, nu stim sa facem mare lucru dar avem pretentii. Ne-am specializat in vorba ca “pe banii astia mai bine stau acasa”. Ne mutam viata pe retele de socializare. Ne despartim pe Facebook si ne combinam tot acolo. Ne share-uim vietile pe Facebook si asteptam cat mai multe like-uri. Cerem compasiune si poke-uri.

Intram cu bocancii in vietile celor de langa noi. Ne intereseaza mereu ce fac cei de langa. Ne arde mai tare sa stim ca unul de langa noi a facut ceva decat sa ne frece grija de filmul nostru, de viata noastra, de bucata noastra. Hai sa incercam sa ne traim viata asa cum stim noi mai bine, hai sa nu ne mai uitam la paiul din ochiul celui de langa. Hai sa ne traim viata asa cum e firesc. Hai sa repectam mai mult oamenii de langa. Hai sa ii intelegem, hai sa fim mai toleranti, hai sa ne repectam, hai sa nu ii dam in cap primului care iese din multime, hai sa ne traim dragostea in dormitoarele noastre, hai sa ne punem jaluzele la viata noastra privata.

Hai sa invatam sa impartasim bucuriile noastre doar cu cei care conteaza. Hai sa ne traim povestile de dragoste cat mai decent. Sa nu facem din viata noastra un show Big Brother. Lucrurile care conteaza in viata sunt altele…nu “like”, “poke”, “share”, “:)”, “mutual friends”, “<3”. Intreaba-ti parintii. Ei cred ca stiu mai bine.

Foto: Barbara Loisch

Facebook fericire oras viata