BLOGU LU' OTRAVĂ

Este o mana de om dar daca o vezi in Aglaja iti dai seama ca pur si simplu umple scena, e extrem de talentata, solara, canta, danseza, e tanara, plina de viata si de entuziasm, a fost nominalizata pentru cel mai bun rol principal feminin la UNITER – pentru rolul Aglaja, din spectacolul “Aglaja”, dupa Aglaja Veteranyi si a castigat o gramada de premii cu acest rol. Pe langa asta trebuie sa o vedeti jucand la Teatrul Mic in Mama, Nevermore, Anul dispărut. 200/7, Apa vie, Karamazovii sau Desteptarea primaverii. A absolvit secția Arta Actorului a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică “I. L. Caragiale” din București în 2012, la clasa profesorului Doru Ana, unde a obținut ulterior și diploma de master (în 2014, la clasa Taniei Filip și a lui Gelu Colceag).  Tot în 2014 a absolvit Școala de Artă din București, secția Improvizație Jazz. Eu am vazut-o prima data in Wes Side Story in regia lui Razvan Mazilu si mi-a placut mult. Apoi in Mon Cabaret Noir  si m-am bucurat sa o vad in trupa mega tare si foarte talentata adunata de Gelu Colceag la Teatrul Mic. La “Romania mea” am onoarea si placerea sa stau de vorba cu Alina Petrică. 

“Teatrul e cu mine de când mă conştientizez ca om.” Cum te-ai indragostit de teatru?

In timp. Nu știu exact, exact cum sau când. Dar până în acest moment, e cam cea mai longevivă poveste de dragoste pe care am trăit-o vreodată. Chiar simt că iubesc meseria asta și mă împlinește de multe ori, ca om. Câteodată mă năucește de-a dreptu’ și mă face să-mi pierd capu’ și să nu văd altceva în fața ochilor. Exact ce ziceam… e ca o poveste de dragoste. Și cel mai probabil m-am îndrăgostit de teatru în toți acești ultimi 10 ani de “făcut teatru”.

“Prima oară când am făcut cunoştinţă cu un om de teatru şi am început să mă joc pe nişte poezii şi scene de teatru a fost în clasa a IV-a când am început nişte cursuri de actorie în Piatra Neamţ, cursuri extra-şcolare. De atunci, singurul an în care am făcut pauză a fost în clasa a XII-a.” Ce a urmat apoi?

Apoi? Apoi au urmat 5 ani de școală pe care i-am luat un pic prea în serios, după care alți 6 ani pe care mi i-am petrecut pe scenă. Am fost norocoasă. Am jucat mult și am strâns ceva experiență. Am lucrat mult cu mine. Iar acum 4 ani m-am angajat la Teatrul Mic, lucru de care sunt foarte mândră. O iau ca pe o încununare a unor ani plini de muncă și nesomn.

Am facut un interviu cu Rodica Lazar si spunea ceva ce mi-a placut tare: “in viata m-am intalnit cu oamenii potriviti.” Ce astfel de intalniri ai avut pana acum?

Am crescut lucrând cu Ștefan Lupu. Am făcut câteva spectacole frumoase împreună și cumva ăsta a fost impulsul care m-a făcut să mă arunc cu totul în meseria asta.

Altă întâlnire dragă este cu Răzvan Mazilu. Lângă el am reușit să mă dezvolt enorm artistic. Dansez și cânt mai bine datorită spectacolelor montate de el.

Iar în ultimii ani am avut norocul unor ateliere care m-au pus pe un drum artistic cu mai multă profunzime. Andrei Șerban, Iuri Cordonski și Silviu Purcărete.

Și cel mai important, de 4 ani lucrez la Teatrul Mic, unde am dus și tava, am cântat cât se muta decorul și am asudat ore întregi cu roluri la care încă lucrez cu fiecare spectacol pe care îl joc.

Joci in Aglaja, la Teatrul Mic, Mama, Nevermore, Anul dispărut. 200/7, Apa vie, Karamazovii si in unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am vazut vreodata – Deșteptarea primăverii. Cum te simti in echipa asta misto de la Mic? 

E o echipă extrem de valoaroasă. Suntem niște caractere artistice foarte interesante și diverse și mă simt bine aici. Mi-aș dori să am mai mult curaj și să ajung la un moment dat să propun niște texte sau să am niște idei pentru noi, ăștia (încă) tineri și să lucrăm mai mult, mai mulți împreună. Sau să iasă soarele pe strada noastră și să ne putem permite să lucrăm cu niște regizori mai îndrăzneți. Cred că mulți dintre noi am ajuns la un tip de maturitate și am atins o etapă care merită mult explorată artistic. Habar n-am ce va urma. Nu sunt bugete, situația actuală e extrem de confuză și complicată și asta din păcate nu ne face decât să pierdem timp.

“Vibraţia de revoltă, că nu-ţi încapi în propria piele şi nu-ţi găseşti locul pe lume. Toate lucrurile astea au venit din mine, de multe ori mă găsesc în situaţia în care nu ştiu care e locul meu pe lume, în contextele în care mă aflu, în teatrul în care se întâmplă să lucrez, în societatea în care trăiesc. E o luptă. Am scos lupta asta din mine şi am creionat acest moment.” Esti o persoana revoltata? De unde vine revolta asta si ce aduce cu ea?

Nu cred că sunt o persoană chiar revoltată. Imi place să cred că sunt o tipă rațională. Inainte să am o părere, îmi place să caut să înțeleg exact ce se întâmplă. Nu-mi place să vorbească gura fără mine și de cele mai multe ori ajung să conștientizez că totul este extrem de relativ… și subiectiv. Fiecare din noi cred că are o revoltă interioară, dar asta ține mai ales de căutările și luptele lăuntrice.

Actorii sunt mereu in cautari? Mereu mai imbunatatesc ceva la un rol? Asa esti si tu? Nu te consuma treaba asta? 

La capitolul ăsta lucrez cu mine de ani de zile și de fiecare dată când am senzația că ajung la un rezultat, se întâmplă ceva și aproape că o iau mereu de la capăt. Habar n-am. Cred că așa e viața, de fapt.

“Teatrul m-a ajutat sa ma regasesc” Cand ai simtit prima data asta si care este relatia cu teatrul acum?

Da. Sau așa ar trebui să fie. Fiecare rol e diferit. Fiecare spectacol e diferit. Fiecare public e diferit. Intr-o seară zbor, în alta merg pe jos spre casă aproape plângând de nervi. De ce? Habar n-am. Sau pot găsi multe motive. Ține de multe. Cum lucrez la rol, ce descopăr, cât de sigură sunt pe ce am de făcut, cât reușesc să acopăr din rol în timpul repetițiilor. Depinde de la proiect la proiect. Structura unui rol dintr-un spectacol, odată ieșind la public, cam aia rămâne, dar pe interior se pot modifica lucruri încontinuu… depinde de cât de turate sunt propriile tale motoare. Și ale mele cam sunt, mai mereu… că așa-mi place.

La AGLAJA am simțit prima dată asta. Spectacolul ăsta a fost ca un fel de terapie pentru mine. Mai mult decât terapie. Am crescut enorm ca actriță și am înțeles multe ca om, jucând rolul ăsta. Au fost niște ani destul de grei care mi-au devoalat niște traume pe care a trebuit să le înțeleg și să le eliberez.

Acum îmi place să cred că relația mea cu teatrul s-a schimbat în bine. Sunt mai matură și mai capabilă să fac distincții mai clare. E o meserie pe care o ador, dar, e o meserie. Nu-l mai duc așa de des cu mine acasă. Pentru că am ajuns să-mi extind linia orizontului și să-mi doresc și o viață în afara teatrului.

Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata?

Am stat ceva să pot răspunde la întrebarea asta. Esențial… esențial… esențială cred că e iubirea. De sine, pentru cel de lângă tine, pentru familie, pentru copii, pentru prieteni, pentru meserie. Nu știu până la vârsta asta ceva mai frumos și mai important pentru om decât iubirea.

• 

• 

Nu mai sunt cea de ieri, și totuși…
Nu mai sunt cea de acu’ 10 ani, și totuși…
Nu mai sunt cea de acu’ 20 de ani, și totuși acu’ câteva ore am găsit o fotografie de la un shooting făcut cu  Beau Geste pe care o pot pune peste o altă fotografie de acu’ fix 21 de ani.
Alină mare, Alină mică, tot una.
Am jucat săptămâna trecută Apa Vie de la Teatrul Mic în aer liber și am avut public și a fost bine și frumos. Și e încă vară și avem câteva posibilități să ne facem meseria. 
Și totuși… când vine frigu’ ce facem? Repetăm? Jucăm? Pentru cine?
Cine ești azi, nu mai joci mâine. #sitotusi cum facem să ne întoarcem la treabă? Cum a fost pentru tine aceasta pauza? 

Și bine. Și rău. In ultimii 11 ani nu am avut niciodată o pauză atât de lungă. Am stat fără scenă aproape 7 luni. Inițial a fost bine, după care a fost minunat, după care am crezut că o iau razna. Atât pot să zic deocamdată despre ultima jumătate de an. E prea devreme să pot înțelege multe lucruri. Alte lucruri cred că nu le voi înțelege niciodată, oricât mi-aș dori. Sunt de fel destul de solitară. Am puțini prieteni, dar sunt atât de lipiți de suflet încât sunt familie pentru mine. Am oameni pe care îi iubesc cu febră și care nu mă iubesc, poate, la fel de mult. Cum sunt și oameni față de care, poate ar trebui să fiu mai darnică. Habar n-am. E complicat. Suntem energie. O energie vie și aproape mereu schimbătoare. Dar oamenii sunt importanți. Sunt extrem de importanți în dezvoltarea mea, în parcursul meu. Make love, not war.

Ce mai faci, Alina? Ce să fac? Fac de ceva timp tot ce pot face și fac eforturi să nu mai fac lucruri care nu trebuiesc făcute.

Traversez o perioadă în care culeg roadele ultimilor 10 ani, zic eu. Profesional mă consider extrem de norocoasă că sunt și exist încă, iar faptul că sunt angajată într-un teatru de stat și am (încă) siguranța zilei de mâine este clar cel mai bogat rod al muncii mele de până acum.

Suntem ca întreagă suflare planetară într-un soi de… impas. Cred. Simt. Văd în jurul meu. Și cel mai important perioada asta e să nu lăsăm garda jos și să facem să funcționeze lucrurile în continuare. E vital să nu cădem pradă schimbărilor din noi și din jurul nostru și să nu ne pierdem, pe noi înșine și unii pe alții.

Orice final e un început.

“Oameni, oameni, oameni” Cat de importanti sunt oamenii pentru tine? 

Fix perioada asta am rămas parcă mai singură ca niciodată, dar tot acum se refac parcă de la sine niște conexiuni pierdute demult, cu niște oameni pe care i-am considerat familie acum 10 sau chiar 15 ani.

In același timp apar oameni noi și interesanți, oameni de la care simt că am ce învăța.

Quid pro quo all the way. Și accept asta, mă mobilizez să mă bucur azi pentru ‘azi’ și să nu mai tremur de dor pentru ‘ieri’ sau de teamă pentru ‘mâine’.

"Romania mea" Alina Petrică Alina Petrică interviu Teatrul Mic