BLOGU LU' OTRAVĂ

Monday

2

March 2020

2

COMMENTS

“Poate ar fi bine sa invatam sa zicem “nu”, sa zicem “stop”, sa zicem “ma doare”, “ma raneste”” Interviu cu Ada Gales

Written by , Posted in Teatru

Este un om extrem de optimist, o actrita extrem de talentata, un om bun, de un mare bun simt, e foarte implicata social, a castigat premiul UNITER pentru debun sila 24 de ani a iesit pe scena sa denunte abuzurile Primariei din Brasov..apoi a fost concediata, s-a angajat la TNB si o puteti vedea in Trei surori – Un scenariu (ne)firesc de liber dupa Cehov si “Padurea spanzuratilor” in regia lui Radu Afrim, Beginners si UFO in regia lui Bobi Pricop, Negutatorul din Venetia, Insula, Romeo si Julieta si Cursa de soareci. Doamnelor si domnilor..am onoarea si placerea la “Romania mea” sa stau la taclale cu una dintre cele mai misto actrite de la noi…Ada Gales.

Ai o mama extrem de talentata si foarte, foarte misto. Banuiesc ca ai luat multe lucruri de la ea..dar cum a venit dragostea pentru teatru?

De la lucrurile pe care nu le-am primit de la ea și tata în copilărie poate. Cu toții am avut copilării dificile, dar le sunt recunoscătoare amândurora că ne-am dat ocazia să avem relații mature în prezent. E atât de îmbucurător. 

Mai departe cred că iubesc meseria pentru adrenalină, pentru starea de flow pe care o am la repetiții, pentru ce pot să zic prin min fiind altcineva

Care e sfatul pe care l-ai primit de la mama ta si pe care il consideri vital?

Respiră. 

Faci parte din gasca asta misto de actori tineri si foarte talentati caremai vin cu ceva. Cu atititudine si cu implicare. Ceea ce ne lipseste multora. De unde vine treaba asta si de ce nu constientizam cu totii ca e importnat sa avem atitudine, sa iesim in strada, sa ne cerem drepturile?

Cred că răspunsul se află în întrebare. Pentru că nu „conștientizăm”. În ultimul timp mă gândesc tot mai mult și mai profund la cum aș putea ajuta oamenii să „conștientizeze” că facem parte dintr-un întreg, că niciun sistem imaginar (fie că vorbim de legi, bani, ideologii sau instituții) nu există în sine ci pentru a servi lumii. Spun lumii și nu umanității pentru că de la industrializare încoace, mai bine zis, de la apariția agriculturii ne îndreptăm spre separare. Cu totate că nu suntem separați nici între noi, nici de planetă. 

Pentru mine, conștientizarea, vine din faptul că am înțeles că starea mea de bine nu poate fi conținută fără participarea mea directă la starea de bine a celorlalți. 

Cred că lipsa implicării vine în primul rând din faptul că nu știm să avem grijă de noi și nu impunem limite în cercul nostru apropiat cu care interacționăm. 

Poate ar fi bine să învățăm să zicem „nu”, să zicem „stop”, să zicem „mă doare”, „mă rănește” și să știm că în timp ce zicem asta avem responsabilitatea să fim generoși și să ne oferim oamenilor care au nevoie de noi. 

Poate că ar fi mișto să ne dăm seama că impactul pe care îl au acțiunile noastre nu se răsfrânge doar asupra noastră. Suntem afectați de mizerie, de corupție, de război, chiar dacă nu simțim asta direct, când bem cafea sau ne uităm la televizor sau facem dragoste, dar cafeaua ar fi mai bună, programul tv mai fain și orgasmul mai intens dacă am avea un spațiu la care am fi pus umărul să fie mai bun. 

“Cu cat este mai solicitant un rol, cu atat ma incita mai tare”. Pulverizare este unul dintre cele mai misto spectacole vazute in ultima vreme. Cred ca a fost foarte solicitatant dar se vede ca il jucati cu mare bucurie. Cum se lucreaza la o astfel de piesa?

„Pulverizare” și „București. Instalație umană” sunt două dintre spectacolele pe care le iubesc enorm și care din păcate nu se mai joacă. 

Cât despre lucrul la ele, a fost foarte mișto. La „Pulverizare” părea că suntem în fiecare zi la repetiții într-o joacă suprarealistă în care nu ne mai prefacem că simțim ci ne distrăm cu păreri despre lume. M-am simțit foarte bine și mi-e dor de colegii mei. Iar „București. Instalație umană” e una dintre cele mai sănătoase expresii artistice din care am făcut parte, în care critica a devenit o formă de artă în sine și nu un mijloc al artei. 

E foarte important pentru mine să fie solicitant proiectul din care fac parte și încerc de fiecare dată să-mi depășesc limitele pe care le am. Să nu mă mai recunosc. 

Fie că e vorba despre a crede mai tare în ceea ce fac, sau altfel, fie că e vorba despre a mă expune mai mult, despre a-mi folosi corpul și respirația mai bine, sau despre a mă surpinde ca artistă și om.

“Eu am nevoie de revolta.” De ce mai ai nevoie?

Ca să pot să scriu cele ce urmează am nevoie de o clarificare. Revolta este percepută ca un act visceral, irațional, care crează haos și nesupunere socială. 

Din punctul meu de vedere, dreptatea este a celor oprimați, iar atât timp cât există nevoia în oameni de a se revolta împotriva unui sistem, însemnă că sistemul nu funcționează. 

Odată ce am lămurit asta, voi schimba puțin direcția întrebării. 

Eu am nevoie așa: De anarhie (fără partea violentă pe care a căpătat-o conceptulcu toate că nu a implicat-o niciodată). De sisteme noi. De oameni noi. De nou. De noi

Metaforic, am nevoie să nu mai am nevoie. Ăsta e noul concept de „revoltă” personală. 

În perioada asta mă joc cu lipsa controlului și atașamentului care a produs un paradox: cu cât mă identific mai puțin cu ceea ce fac/am impresia că sunt, cu atât sunt mai productivă și mai implicată. 

Cu mirarea permanentă și cu starea de observator al evenimentelor pe care le trăiesc în interiorul meu cât și al celor care se desfășoară în exteriorul meu și cum granița dintre ele este alegerea și responsabilitatea mea. 

Mumbo-jumbo new age bullshit ai putea zice, dar mă întreb dacă ne-am da voie cu toții să fim pe cât de utopici suntem în zilele cele mai bune, dacă nu cumva am dezvolta întâlniri mai produnde, mai calde unii cu ceilalți. 

Revolta vine din înțelegerea că există viață și după conflict. Am fost învățați atât din experiența predecesorilor noștri cât și din experiența noastră individuală pe pământ pănă acum, că , pentru a ne dezvolta, avem nevoie să ne opunem ideilor trecute. Așa au apărut noile curente în artă, așa ne depășim părinții, așa răsturnăm guverne. 

Doar că acum cred că există „viață” dincolo de conflict. 

Atât timp cât eu voi încerca să mă opun ideii tale cu aceeasi forță pe care tu o folosești pentru a o impune pe a ta, nu avem cum să câstigăm pe termen lung. Niciunul dintre noi nu are. E nevoie de o schimbare în paradigmă. Indiferent că vorbim de relații de prietenie, romantice sau profesionale percepția pe care o avem asupra lor e baza. 

O să îți dau câteva exemple personale, să fie cât mai clar:

Mult timp am fost în conflict cu tatăl meu. Ai mei au divorțat când eu avea 10 ani și probabil m-am simțit abandonată. Mai mult decât atât felul tatălui meu de a pune problema a fost mult timp unul critic: „o să răcești, nu vrei să faci și altă facultate, trebuie să te gândești la o afacere, etc.”. 

Odată ce am înțeles de unde vine ceea ce îmi spune și am putut, după ani de lucru la mine, să nu mai iau personal ceea ce îmi comunică, am reușit să reevaluez și să remodelez relația pe care o aveam cu el.

Nu am mai așteptat nici să își schimbe comportamentul, nici nu am mai avut pretenția să deducă ce am nevoie. 

Dacă am avut nevoie de încurajare, i-am cerut asta, dar mai mult decât atât, l-am încurajat.

Dacă am avut nevoie de o îmbrățișare l-am îmbrățișat. 

Dacă am avut nevoie să îmi spune că mă iubește, i-am spus că îl iubesc. 

„Nevoia” pe care în general avem impresia că o avem de la celălalt poate fi îndeplinită de noi înșine și vom fi surprinși de rezultate. Cel puțin așa am fost eu și sunt în continuare recunoscătoare pentru toate conversațiile calde pe care le avem, care nu vin pentru că trebuie (nu îmi sun părinții niciodată din obligație) și pentru toată vindecarea și iubirea care are loc de fiecare dată când ne vedem. Pentru că cel mai des râdem, mâncăm sau suntem capabili să vorbim în contradictoriu (fără leziuni emiționale) despre sisteme politice sau surorile mele mai mici. 

Un alt exemplu ar fi cum percep ceva ce zice o altă persoană. 

Dăcă mă gândesc că e corect sau nu, invariabil voi intra în conflict. 

Dacă analizez obiectiv și mă întreb de unde vine ce a zis, cum mă face să mă simt și cum pot doar la nivel personal să interacționez s-ar putea să fiu surprinsă. Nu mă identific cu ideologiile mele. 

Următoare înșiruire e după ce am analizat unele lucruri spuse la o sindrofie. 

Dacă un coleg actor mai în vârstă îmi spune, sau spune în plen, că „nu mai e ce a fost, actorii erau o familie, regizorii formau actori” și așa mai departe… pot fie să mă atac, să cred că critică o generație… fie să încerc să înțeleg de unde vine afirmația lui, din ce timp face parte, câți dintre colegii lui mai trăiesc, care sunt „adevărurile” pe care le crede ca fiind adevărate. 

Dacă am o întâlnire 1-1 cu el pot să îi spun cum mă simt – poate că mă sperie, poate că mă doare, poate mi-ar plăcea să mă susțină, sau dacă doar am fost martoră celor spuse de el pot doar să aleg cum mă port și cum mă voi purta cu generațiile care vor veni după mine, așa cum mi-ar fi plăcut să se poarte alții cu mine. 

“Un om, un locuitor al planetei Pamant vrea sa va vorbeasca despre viziunea sa intima asupra vietii” zice Ivan Vyrypaev, de fapt zice Bobi Pricop in “UFO” la TNB.” Care sunt motivele pentru care iti placa fraza asta atat de tare?

Principiile după care aleg să funcționez sunt cele de adevăr, vulnerabilitate și iubire necondiționată.

Singurul lucru pe care îl avem de la ceilalți este versiunea lor de adevăr. Atât timp cât se produce o devoalare a sinelui celuilalt în prezența noastră, iar noi putem să fim observatorii acestui fenomen, consider că ni se face un cadou incomensurabil. 

Dacă am putea să rămânem prezenți, dacă am putea să primim, fără să analizăm, dacă ne-am putea lăsa modificați de fiecare experiență pe care o trăim, observând în primul rând că ea se întâmplă, cred că am fi… fericiți. 

UFO e o meditație ghidată pentru mine. E un spectacol la care țin foarte mult. 

*Mă bucur acum să spun că repet la un nou spectacol cu Bobi Pricop. Cred foarte tare în el, am mai zis asta. Am mai zis. 

Stefan Iordache, un om pe care ai jucat, spunea o treaba intreseanta: “Actorii sunt ca niste copii. Se bucura cand primesc premii, se bosumfla cand sunt criticati, indiferent ce cariera ai in urma ta.” Cum sunt actorii? Cat de importante sunt premiile pentru un actor? Ce reprezinta ele pentru tine? 

Nici nu știu ce să zic. Eu nu cred în ele. Poate nu cred în felul în care sunt date, poate nu cred în ierarhizarea asta în care există „cel mai bun” și „cel mai prost” și „cel mai cel”. Mi-ar plăcea să fie alte forme de încurajare, mai puțin canonice.

În același timp, mă bucur de Uniter-ul meu. Îl țineam opritor la ușă și după o perioadă mai grea pe care am avut-o (nebunia și revoluția de la Brașov plus datul afară), a urcat în bibliotecă. 

Cred că fiecare are nevoie de recunoaștere, indiferent de domeniul în care activează, doar că nu îmi place ierarhizarea sau competiția de niciun fel. 

“Ar trebui sa nu mai acceptam „sa educam” oamenii cu mizerii, chiar daca ei cer.” Cum am ajuns aici? E o intreaga poveste legata de lucrurile pe care le cer oamenii. Pana la urma cer ce au primit pana acum. Cum facem sa scapam de treaba asta? Teatrul are puterea sa educe. Nu crezi asta?

Foarte tare cred asta. Indiferent că vorbim despre teatru de divertisment sau social/politic you name it, cred că educarea publicului se face prin calitatea produsului. 

Acuma, de ce nu suntem coerenți, de ce vindem de dragul de a vinde, de ce nu știm să acceptăm ce nu funcționează nu stiu dacă am un răspuns, dar sunt conștientă de responsabilitatea pe care o am și de acțiunile care țin de mine. Așa că refuz proiecte care s-ar contrazice cu valorile pe care le am și încerc să fac cât pot de bine și în sensul a ceea ce cred.

Paleologu spunea ca “frica de a nu suferi il face pe om sa nu mai iubeasca.” De ce am ajuns aici?

Cred că frica îl face pe om să nu mai iubească.

Frica este o proiecție mentală despre un viitor mai mult sau mai puțin posibil care apare din cauza unor anumiți factori/stimuli reali sau imaginari, prezenți sau, de cele mai multe ori, trecuți.

Iubirea, pentru mine, este apogeul prezentului. Iubirea se manifestă în prezent pentru că nu ține cont de nimic altceva. 

Aud tot mai des oameni care se plang ca nu fac ceea ce isi doresc, ceea cele place, ceea ce vor. Esti unul dintre oamenii care fac ce isi doresc, isi castiga existenta fix din ceea ce le face placere. Cum ajungi sa faci asta? Ce sfat poti da oamenilor care se gandesc cu groaza cand se dau jos din pat si trebuie sa ajunga la job?

Cred că e de făcut o diferență între adulți care se comportă ca niște adolescenți neînteleși și alintați și adulți în depresie, sau adulți surmenați, sau adulți care au căutări. 

Tu intuiesc că te referi la prima categorie, dar nici acolo nu știu să-mi dau cu părerea.

Cred în primul rând că avem nevoie de igienă mentală. În orice formă ar fi. 

După care mă întreb dacă societatea, așa cum e azi, funcționează cu adevărat. 

Dacă e cu adevărat pentru oameni, dacă au cum să fie entuziasmați de viață sau de job-ul pe care îl au. Dacă sunt recunoscuți și ajutați și implicați și și și…

În această societate de consum în care ne sclavagim unii pe alții, oamenii nu au cum să își   fructifice starea naturală, cea de creativitate. Suntem într-un cerc toxic și dependent de a produce bunuri vandabile, de a face bani. 

Cred că e o spirală care va ajunge să ne distrugă dacă nu ne shimbăm felul în care analizăm lumea și trăim. 

Oricum putem vorbi doar de cei privilegiați. Care au cum să se plângă. Pentru că inechitățile și diferențele între clasele sociale sunt enorme. 

Faptul că exită încă oameni care mor de foame, care sunt sclavi moderni, care trăiesc în condiții „inumane” este încă un semn că societatea, în felul în care ea există azi, nu funcționează. 

Dar în perimetrul nostru și în cât pot eu (deocamdată) impacta sau obseva, el mai imporant e că observ că unii oameni se simt pierduți sau debusolați sau frustrați și aș vrea să fiu acolo pentru ei. 

Dincolo de satisfacția pe care am când sunt la repetiții, am o mare satisfacție când sunt în slujba oamenilor. 

“Satisfactia vine ca ma joc in fiecare zi de-a viata. Satisfactia vine si cu efortul depus in fiecare zi.” Imi place asta cu jocul de-a viata. Cum iti iese?

Băi, îmi place foarte tare viața. Joaca și efortul și de vreo câteva luni integrez asta cu a nu avea control, cel puțin cred că am înțeles ceva organic și mă minunez. 

Dar a fost un drum lung și mno, doar drumul contează.

Mai concret, sunt foarte mândră (și în sfârșit nu îmi mai e rușine să zic asta) că pe lângă activitatea artistică, mi-am scris disertația pe un subiect interesant (aș zice) : Cum favorizează mediul artistic apariția atracției?, urmează și să o traduc, mă joc în capul meu cu un subiect pe care aș vrea să îl cercetez la doctorat și mi-am luat acreditarea de consilier dezvoltare personală. 

Așa că credeți că pot să vă ajut cu ceva, m-aș bucura să îmi scrieți.

Dacă nu, mama (Antoneta Galeș) chiar poate să vă facă să deveniți varianta voastră mai bună. 

Lia Bugnar imi spunea intr-un interviu ca pentru ea “fericirea este talentul de a nu complica lucrurile.” Pentru tine ce este fericirea?

Pentru mine fericirea este înseamnă a fi prezentă. 

Antoneta (mama, Antoneta Galeș) a publicat anul trecut „Caietul fercirii”, o unealtă pentru a ne dezvolta starea de bine.

Atât ea cât și eu credem că fericirea este ceva antrenabil și cu o igiena mentală corespunzătoare devine foarte ușor de atins și menținut. 

Ca să nu facem confuzii, devine ușor de atins după un antrenament asiduu care îți ia timp și devotament. Dar ce poate fi mai important decât să te pregătești, în ficare zi, să fii fericit?

O să vă las cu o idee pe care o prețuiesc foarte tare de mama: indiferent de cât de grea ți-a fost ziua, ai putea să observi că a existat cel puțin un moment în care ai fost fericit, în care pur și simplu ți-ai băut cafeaua, în care ai observat că e soare, în care ai zâmbit cuiva, în care ai respirat și atât.

Vă las link-ul către blogul minunatei mele mame căreia îi sunt atât de recunoscătoare că există și că e așa cum e și link-ul de la Libris că luna asta e autoarea lunii acolo. 

Te-am vazut luand cafea de la T-Zero, te-am vazut la Control pe terasa. Care sunt locurile preferate din Bucuresti?

Simbio, Edo Sushi, Arome, Bean&Dots, Ivy Coffee, Shift, cam orice lco cu mâncare picantă-asiatică, Blid – locantă româneacă, cantina de pe Batiștei de lână Teatru Național și restaurantul Pătrașcu din cartierul în care locuiesc. 

Mi-ar plăcea să scriu cândva un ghid cu restaurantele și mâncarea specifică pentru care mă duc acolo. 

Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata?

Prezentul. 

Ce status ai pune in clipa de fata pe Facebook?

May you be happy.
May you be free from suffering. 
May you catch the air from your dreams, may you breathe the space of light.
May you love and let yourself be loved.
May you surrender. 

*nu vreau doar să mă dau deșteaptă, așa că vă fac o recomandare cu câteva cărți pe care le-am citit în ultimele luni și pe care aș vrea să le dau mai departe:

Gabor Mate „Pe tărâmul fantomelor întunecate”
Charles Eisenstein „The Ascent of Humanity”
David Bohm & Jiddu Krishnamurti „The Ending of time”


2 Comments

Leave a Reply to Otrava Cancel reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.