Povestea nominalizarilor la premiile UNITER 2014
Written by Otrava, Posted in Teatru
UNITER a dat publicitatii lista cu nominalizarile la premii de anul acesta. Lista completa o gasiti aici. Partea interesanta a vanit de la cei trei oameni care au decis care sunt nomilalizatii. Emilia Popescu a fost prima care a raspuns pe un ton civilizat. Acum a venit raspunsul celor din juriu – pe care il redau integral.
“Stimată doamnă Emilia Popescu, Deși scrisoarea publică pe care o semnați nu ne este adresată direct, simțim nevoia să descâlcim ceea ce ne apare ca o lectură flagrant eronată a Argumentului nostru atașat listei de nominalizări pentru Gala Premiilor UNITER 2014.În Argument nu scrie că spectacolele și artiștii care n-au fost nominalizați sunt nereprezentativi, ci dimpotrivă că nominalizările, adică tocmai valorile a fi considerate de vârf, sunt nereprezentative pentru teatrul românesc, așa cum arată el azi. Nu e nici un sofism aici, pentru că excepția înseamnă cel mai adesea desprinderea de reprezentativ. Așadar, valorile pot fi reprezentative, dar mai ales nereprezentative. Cu atât mai puțin o intenție cinică s-ar putea citi în această formulare, în schimb, da, o poziție teoretică aptă să producă reflecție și dezbatere ne-ar bucura să credem că e cu putință.
Sintagma „fenomene rarisime de vocație artistică” vă înfurie, stimată doamnă Emilia Popescu, creându-vă falsa înțelegere că toți cei nenominalizați, sau toate spectacolele nenominalizate trăiesc în afara „vocației artistice”. Nu, nu toate. Faptul că vocația artistică e „rarisimă” nu înseamnă, totuși, că ea se epuizează în lista de nominalizări ale Galei 2013! Nici Argumentul nostru nu spune acest lucru, iar furia dumneavoastră transformă o declarație de principiu și de criterii într-o schemă de numărătoare care echivalează valorile integrale ale teatrului românesc cu restricția convențională a nominalizărilor Galei la 3.
Poate că nu ne iluzionăm sperând că exigențe de gândire în selecția valorilor unei stagiuni teatrale, precum cele scrise în Argument, nu sunt chiar descalificante pentru un juriu. Astfel, „complicitatea gregară cu publicul”, pe care juriul o consideră antiartistică în teatru, nu poate fi citită ca pe o expresie arogantă, sau ca pe un moft elitist, ci ca pe o continuare de bună credință a pozițiilor teoretice și poetice ale marilor creatori ai teatrului secolului al XX-lea, care au forjat toate valorile mari în jurul cărora gravitează creația de spectacol de dramă de azi.
Asta nu înseamnă că radicalitatea în arta teatrului e obligatoriu să alunge publicul. Spuneam în Argument exact aceste vorbe: „nominalizările de spectacol şi de regie coincid, fără nici o intenţie în acest sens, cu adeziunea reală, numărabilă, cuantificabilă a publicului.”
Nutrind speranța că existența UNITER ca „o casă a oamenilor de teatru”, ca „un loc unde ne putem bucura de reușitele celuilalt”, cum spuneți, nu presupune nicidecum evacuarea dialogului și a spiritului critic, vă mai asigurăm, stimată doamnă Emilia Popescu, de prețuirea noastră.
Andreea Dumitru
Ionuț Sociu
Sebastian-vlad Popa”
Care a fost pozitia Emiliei Popescu:
“Mă adresez dumneavoastră, pentru că orice material care apare în presă în numele UNITER-ului ar trebui să-l verificaţi, astfel încât să nu permiteţi publicarea unor jigniri la adresa breslei pe care o reprezentaţi. Pentru «transparenţă» aţi făcut public «argumentul juriului de nominalizări al Galei UNITER 2014». Acest «argument» mă jigneşte atât pe mine, cât şi întreaga breaslă”, spune Emilia Popescu în documentul intitulat “Scrisoare deschisă şi complet inutilă către domnul Preşedinte UNITER, Ion Caramitru”.
Pentru a evita “orice neînţelegere şi suspiciune”, actriţa spune că nu comentează în niciun fel nominalizările, întrucât nu a văzut încă aceste spectacole.
“(…) în mod normal, regulile unei competiţii se anunţă înainte de desfăşurarea ei, nu la final. Pentru a fi judecate spectacolele, senatul UNITER şi preşedintele, adică dumneavoastră, acordă girul unor persoane capabile de un act critic responsabil. Se presupune că actul critic este argumentat în baza unei cunoaşteri profunde a fenomenului teatral; adică «judecatorii» ştiu ce înseamnă munca unui regizor, actor, scenograf, au cultura teatrală şi sunt în pas cu tot ce se întâmplă la ora actuală în materie de teatru. Pentru a judeca trebuie să cunoşti şi să înţelegi fenomenul. Mă îndoiesc că cei aleşi anul acesta în juriul de nominalizări au cunoştinţe minime în ceea ce priveşte truda unui creator de spectacole, fragilitatea meseriei noastre şi nu în ultimul rând sunt conştienţi de consecinţele unor vorbe pompoase şi goale aruncate în spaţiul public asupra noastră. Într-un limbaj de lemn, cu cuvinte pretenţioase, ce uneori se contrazic (în spatele cărora se poate ascunde orice), acest juriu m-a jignit. Iar dumneavoastră aţi îngăduit asta. Niciun juriu din lume nu are dreptul să-i jignească pe cei care n-au corespuns «criteriilor» lor”. “Adică ,cum???!! Nominalizaţii sunt «fenomene rarisime de vocaţie artistică», iar ceilalţi «valori nereprezentative pentru teatrul românesc de azi»?! Ori valori, ori nereprezentative. Domnule Caramitru, cu ce drept îşi permit Sebastian-Vlad Popa, Andreea Dumitru, Ionuţ Sociu (membrii juriului care a stabilit nominalizările pentru gala UNITER, n.r.) să mă jignească? Să ne jignească? În baza cărei opere recunoscute îşi permit să anuleze o bună parte a creatorilor români de teatru? A nu fi nominalizaţi de aceştia e o ruşine? Eu nu gândesc aşa şi consider această afirmaţie un atac la persoană. Toţi creatorii fac spectacole mai inspirate sau nu, pot fi premiate sau nu, dar valoarea unui artist se confirmă în timp, cu trudă şi tenacitate şi nu e neapărat validată de un juriu. Şi, mai presus de asta nu poate fi desfiinţată de un juriu”, spune Emilia Popescu.
Potrivit acesteia, expresia “complicitate gregară între artist şi public” jigneşte grav atât creatorii, cât şi publicul. “Doamne fereşte de succesul de public! Adică, dacă publicul înţelege mesajul unui spectacol, aplaudă performanţa unui actor, se emoţionează, râde sau plânge, asta e o ruşine, un criteriu minor şi superficial??! Colegii mei de breaslă, «făcătorii» de teatru mă vor înţelege. Domnilor juraţi, poate credeţi că ne puteţi dezbina. Adică noi, «valorile nereprezentative ale teatrului românesc de azi» să fim invidioşi pe «fenomenele rarisime de vocaţie artistică». Nu. Nicidecum. Îi felicit pe toţi cei nominalizaţi, dar refuz această împărţeală suficientă şi absurdă. Refuz această «ştampilă» pusă de nişte oameni insuficient de pregătiţi, aroganţi şi complet lipsiţi de respect şi dragoste pentru cei care fac teatru. Sunt mândră de colegii mei, de truda lor, la fel cum sunt mândră de minunata mea «complicitate gregară cu publicul»! Nu vreau să fiu altceva decât sunt”, spune Emilia Popescu.
Actriţa mai spune că UNITER ar trebui să fie “casa oamenilor de teatru, locul unde ne putem bucura de reuşitele celuilalt, nu un tribunal unde câţiva aşa-zişi cronicari de teatru pun etichete – unele strălucitoare, altele jignitoare”.
“În ceea ce mă priveşte, mărunta realizare a juriului de anul acesta este provocarea unui profund sentiment de dispreţ faţă de aceşti aşa-zişi cronicari. De-a lungul anilor am participat la Galele UNITER, cu bucurie, am fost chiar şi nominalizată, am participat la campania «Artişti pentru Artişti», ca şi anul acesta, am un profund respect pentru toate iniţiativele şi oamenii ce reprezintă UNITER-ul. Dar, în conjunctura creată mă delimitez de tot ce înseamnă această instituţie. În aşteptarea zadarnică a unor scuze publice adresate breslei noastre de către acest juriu, Cu profundă tristeţe, Emilia Popescu”.
Argumentul juriului de nominalizări al Galei Premiilor UNITER 2014
Criticii Andreea Dumitru, Ionuţ Sociu şi Sebastian-vlad Popa comunică publicului şi comunităţii teatrale din România următoarele principii care au ghidat selecţia pentru nominalizările la Premiile Galei UNITER 2013:
– vitalitatea expresivă şi ideatică a creatorilor de a depăşi stereotipiile teatralităţii ca formă de complicitate gregară între artist şi public
– forţa prin care spectacolul dramatic se manifestă ca dimensiune autonomă faţă de prestigiul textului literar, ceea ce, de altfel, este de mult subînţeles şi rareori înţeles.
Decurg, din cele de mai sus, următoarele criterii specifice:
– observarea regiei de teatru ca act de gândire care trece dincolo de nomenclatorul de teme morale, îndeobşte întâmpinate entuziast de critica de specialitate: „criza lumii contemporane”, „pierderea identităţii”, „incomunicabilitatea”, „inadaptarea”, „conflictul dintre generaţii”, „dezumanizarea”, „alienarea” etc.
– observarea regiei de teatru ca act de gândire şi de sensibilitate care înţelege omul ca un câmp de contradicţii ireductibile, revelatorii
– se deduce calitatea actorului care-şi depăşeşte propria eficienţă expresivă verificată.
Spectacolele nominalizate, dar şi actorii nominalizaţi apar în acest sens juriului nu doar ca excepţii, dar şi ca fenomene rarisime de vocaţie artistică. Sentimentul entuziast şi îngrijorător este acela de a fi identificat valori nereprezentative pentru teatrul românesc de astăzi
– nominalizările de spectacol şi de regie coincid, fără nici o intenţie în acest sens, cu adeziunea reală, numărabilă, cuantificabilă a publicului. Depăşim cu această ocazie şi falsul complex al rupturii dintre ceea ce se numeşte „teatru de artă”, experiment sau laborator teatral şi public. Juriul recunoaşte că toate aceste criterii nu şi le-a putut onora integral decât în cazul spectacolului al vivo.
Juriul ţine să evidenţieze radicalitatea poeticii dramatice a spectacolului Parallel, proiect artistic colectiv creat în condiţii de producţie minimală, cu actori şi regizori debutanţi. Parallel (producător: GroundFloor Group, coproducător: ColectivA, Cluj-Napoca) s-a aflat în proximitatea nominalizării pentru cel mai bun spectacol.
Membrii juriului semnalează comunităţii teatrale rezultatele îndoielnice şi îngrijorătoare ale renovărilor unor clădiri de teatru din ţară, constatate mai ales acolo unde proiectele de reabilitare aparţin autorităţii locale.
Radu Afrim – Unul dintre cei mai buni regizori romani
“Marturisesc ca n’am avut timp (si interesul) sa citesc ‘celebrul’ argument al juriului uniter. Dar am dat in ziarul ‘ metropolis ‘ peste scrisoarea deschisa a emiliei popescu. Am citit’o si am citit apoi argumentul . Intr’adevar un pasaj e de o nesimtire sinistra. Cel cu ‘valorile nereprezentative’. Ma mir ca emilia popescu e singura actrita care se revolta . In numele actorilor care au facut performante greu de egalat in cele 2 spect ale mele din stagiunea trecuta ( “cand ploaia se va opri’ si ‘akarki’) , spectacole vazute de cate 1 sau cel mult 2 membri ai juriului , eu inca astept ca acesti 3 critici sa’si justifice aberatiile . Cunoscandu’i destul de bine pe toti 3 nu pot decat sa ma mir ca ionut sociu a semnat asa ceva.”
“Critic de critic! sau De ce mai scrii?
Actul teatral are loc undeva, in eter, intre scena si sala. Este fenomenul unic si irepetabil care se petrece intre actori si spectatori in momentul spectacolului. Criticul asista, intelege fenomenul si apoi il explica celor curiosi care inca nu au fost acolo sau ii lumineaza pe spectatorii care au fost dar n-au inteles…(Asta stiu de la urmatorii: Radu Penciulescu, Radu Beligan, Ion Tobosaru, Ion Cojar, Gelu Colceag, Ileana Berlogea si multi altii cu care am avut norocul sa lucrez.) Cu criticii am lucrat mult mai putin asa ca am cateva intrebari:
1. Multi critici inteleg fenomenul si scriu despre el intru- un limbaj extrem de tehnic, specific, elitist. Largul public nu-l intelege! Cui scriu ei , elitelor? Elitele inteleg si singure, de ce mai scrii?
2. Multi critici considera ca doar avangarda, inovatia, revolutia, in teatru, are valoare. De ce mai scrii ( despre celelelate spectacole) ca nu sunt teatru? Nu?
3. Multi critici dezbat cu voluptate un esec evident. (O mai fac si la succese rasunatoare cateodata.) Daca e atat de evident totul, de ce mai scrii?
4. Multi critici spun ca nu au inteles de ce autorul ala sau de ce textul ala sau de ce actorii aia, decorul ala, muzica aia – ba chiar mai rau spun ca nu au inteles autorul, textul, regia la-la-la… Daca nu intelegi , de ce mai scrii?
4bis. Multi critici cearta si publicul si spun ca nu-i inteleg reactiile – am acceasi intrebare.
5. Multi critici sunt ” luati de val ” si devin spectatori. Adica nu diseaca fenomenul ci se intreaba daca le-a placut lor sau nu le-a fost pe plac – ba mai rau ne spun ca nu le place autorul, textul , regizorul, actorul, la-la-la..adica au idiosincrazii (repulsie nemotivata fata de persoane, obiecte, fenomene -dex), deci nu scriu despre fenomen ci despre ei insisi! Daca esti spectator si nu critic, de ce mai scrii (critica)?
P.S. Aticolul 5 e valabil si in cazul pasiunilor personale ale criticului pentru anumiti creatori.
6. Multi critici nu citesc textul inainte de a vedea spectacolul, nu asista la repetitii, nu discuta cu regizorul, actorii, scenograful…la-la-la… Daca nu stii ce intentii a avut autorul cum analizezi rezultatul? Despre ce scrii?
7. Multi critici sunt creatori esuati! (Nu am auzit pe nimeni sa spuna ca visul sau e acela de adeveni critic!) Cu siguranta ar fi vrut sa fie creatori! Prin urmare, multi critici ne scriu despre cum ar fi facut ei in locul autorilor. Daca n-ai facut, de(spre) ce mai scrii?
Desigur am si alte intrebari de adresat dar acestea ma ” bantuie” de multa vreme. Astept raspunsuri chiar si de la cei vizati Va asigur de sinceritatea curiozitatii mele. Va salut, Vizante!”
Am scris despre criticii de teatru aici si imi mentin parerea.
Marius Manole- actor
“Eu sunt actor. Daca fac un spectacol prost asta este. Nu am o meserie care sa fie atat de importanta. Nu sunt medic. Un medic daca a gresit ceva e posibil ca un om sa moara. Aia e drama.”
Toma Caragiu – actor
“Nu citesc cronici. Niciodată! Când am jucat în „D-ale carnavalului”, două cronicărese care, în timpul liber scriu la ziare, au declarat că „în Pampon – Caragiu nu spune nimic!”.
De unde știi dacă nu citești?
Mi-au spus colegii! Apoi, la Paris, la Teatrul Națiunilor, cronicarii parizieni au spus altfel. De unde știu? Mi-a spus nevasta.” – sursa aici
“Criticul, ca şi medicul, constată şubrezeniile şi încearcă să le lecuiască. Cu o deosebire: medicul primeşte pacienţii, criticul se duce la spectacol. Medicul prescrie reţete care tămăduiesc bolile curabile, criticul nu dă soluţii — cu toate că de multe ori ar fi binevenite — dar lansează observaţii şi constatări de ansamblu şi de amănunt, care, dacă sînt judicios făcute, ajută mult. De ce n-ar urmări şi criticul, ca şi medicul, efectul tratamentului administrat ? De ce să nu se apropie cu toată dragostea de spectacol şi să-l socotească un produs la a cărui finisare şi perfecţionare trebuie să contribuie ?” sursa aici
Foto: Radu Afrim – Facebook
Comments Closed