BLOGU LU' OTRAVĂ

In 2016 TIFF a insemnat 79 000 bilete vandute, 248 filme selectate din 64 tari, 400 proiectii, 1100 regizori, actori, distribuitori, agenți de vanzari, producatori si programatori de festival participanti, 250 jurnalisti prezenti si 330 voluntari. TIFF este primul si cel mai mare festival dedicat filmului de lungmetraj din Romania si aici nu a ajuns peste noapte.

Impreuna cu AVON – partener de tradite al Festivalului International de Film de la Cluj – vreau sa aduc in fata oamenilor persoane care au contribuit la succesul TIFF. Pentru ca sunt reporterul AVON la TIFF o sa aduc in fata cititorilor 3 femei foarte cool care se ocupa de organizare festivalului care nu sunt atat de vizibile, stau in spate si care merita multumirile noastre pentru ca exista TIFF. Le-am rugat pe Roxana Elekes – coordonator Zilele Filmului Romanesc – femeia care se ocupa de invitatii romani la festival, Diana Bere coordonatoarea voluntarilor si pe Alina Cernea – Head of Promotion si Local Sponsors Manager sa spuna ce inseamna pentru ele TIFF.

TIFF is like a box of (assorted) chocolates. De 6 ani pe același post în cadrul festivalului, pot spune că nicio “bomboană” nu a semănat cu alta; una a fost mai dulce, alta a fost mai puțin dulce, spre ciocolată neagră cu 85% cacao. Dar cred că de fapt acesta e și farmecul job-ului: mereu alte provocări, de fiecare dată în contact cu diferite (multe) alte persoane. Cred că de-a lungul celor 6 ani, am scris peste 2000 mailuri, am purtat conversații telefonice de mii de minute, am rostit “Hotel Belvedere” de mult prea multe ori. 🙂 Ceea ce apreciez este faptul că spre deosebire de alte case mai mari, TIFF nu se teme să lucreze cu mame sau viitoare mame, numai eu devenind mamă a doi copii în acești 6 ani. TIFF înseamnă bagaj făcut în pripă mixat cu telefoane, mail-uri, sms-uri.

Nu-i de mirare că ajungând în Cluj mă întrebam ce a fost în mintea mea când am făcut bagajul. TIFF înseamnă nopți nedormite, nervi întinși, dar și hohote de râs. TIFF înseamnă un mix excelent de echipă clujeană cu echipă bucureșteană; o combinație de calm și agitație cum rar se întâlnește. Mno, dacă nu mă credeți, veniți de vedeți. Dincolo de “statisticile” de mai sus, pentru mine TIFF înseamnă curcubeul dupa ploaie; mai exact cel din 2012, apărut în Piața Unirii înainte cu două minute de Gala de Deschidere, la premiera “Despre oameni și melci” (r. Tudor Giurgiu), film la care întâmplarea a făcut să și lucrez ca 2nd AD.  Să fie TIFF! 🙂 Roxana Elekes – Coordonator Zilele Filmului Românesc + se ocupa de invitatii romani la festival.

TIFF-u’ inseamnă mult contact cu multi oameni. Pentru mine, cam 400 de voluntari, 250 de colegi si cativa parteneri ai festivalului. Contact pe mailuri, telefoane, skype, facebook, whatsapp, la birou, la locatii, pe strada, la petreceri, prea putin la filme, de care nu avem timp!  Destul de multi imi spun povestile lor, in schimb. Sau parti din ele. Poate TIFF-ul inseamna multe povesti pentru mine. Uneori extenuante pe moment, dar care de fapt ma incarca. TIFF-u’ mai inseamna multa energie si sange’n vene si forta. Le vad in momentele in care, desi la capatul puterilor sau a rabdarilor, echipa gaseste solutii. Oricat de nebuneasca pare rezolvarea. Si voluntarii sar la treaba, oricat de nebunesti sunt cerintele noastre. Si vezi atunci tot ce-I mai bun in fiecare.

Cum sa nu te-ncarci? Cand incepe, TIFF-u’ imi altereaza perceptia timpului. “Pana maine’s doua zile!” Am auzit-o o data da’ nu mi-a iesit din cap pentru ca sintetizeaza tot. Decizii rapide, mesaje scurte, solutii imediate, rezultate spectaculoase si apoi rasturnari de situatie, multe mailuri, multa alergatura, adrenalina, urlete, plansete, drame, situatii limita, eroi si antieroi, mari iubiri si iubiri mici, barfulite, glume, dume. Toate in doua saptamani.  Ce mai, TIFF-u’ e toate filmele pe care nu apuc sa le vad in festival! Trait, nu vazut. Deznodamantul? Ma intorc an de an. Diana Bere (coordonatoarea voluntarilor)

TIFF a inceput pentru mine ca o curiozitate. Auzisem de TIFF, vazusem cateva filme, mi se parea un eveniment fain, si cam asta era tot ce stiam. Imi placea deja partea cu evenimentele a jobului meu, dar mi-am dorit sa vad cum e sa fii parte din organizarea unui festival. Si stii cum se spune, cand iti doresti tare… se intampla.

Ce nu stiam eu atunci era ca TIFF da dependenta. Ar trebui ca o echipa de cercetatori britanici sa vina sa studieze efectele TIFF asupra “consumatorilor” :). In fiecare an, cam inainte sa inceapa, cand e stresul cel mai mare pentru mine, zic “gata, nu mai vin, e ultima data”. Doua luni mai tarziu, dupa ce trec durerile de cap, deja fac planuri, depun hartii si trimit emailuri pentru editia urmatoare. (Btw, eu sunt deja in 2019, ca la cum acceleraza industria asta trebuie sa gandesti in avans).

Acum 7 ani inca nu se intamplau prea multe evenimente mari in Cluj, in afara de zilele orasului. Practic TIFF era singurul festival important si cum “m-am trezit” in staff incercam sa inteleg cum functioneaza, descopeream lucruri noi, mi se parea tot mai fascinant si ma plimbam mandra cu badge-ul de gat prin oras. E asa… ca si cum ai face parte dintr-un gang, te recunosti dupa tatuaj, iti zambesti (ma rog, cand poti) pentru ca te recunosti dupa insemn, desi poate nu personal. Si acum port cu mandrie badge-ul pentru ca a capatat in timp tot mai multa greutate. Ma intreb si eu ce ma tine in festival, ca acum stiu ce e cu el, nu mai e curiozitatea.

Dar e provocarea. Aceea ca in fiecare an trebuie sa gasesc idei noi, sa fac festivalul vizibil in oras, impreuna cu echipa mea, sa fiu creativa, sa atrag mai multi oameni spre festival, si public si parteneri, sa ma asigur ca pentru editia urmatoare eu am facut tot ce tinea de mine sa iasa si mai bine. Si asteptarile tot cresc dupa fiecare editie. Mai e adrenalina. E ca si la catarat, e greu, dar fun, te bazezi pe coechipier si trebuie sa gasesti cele mai bune prize. Daca nu, te chinui mai tare. Cand ajungi sus, stai un pic si te bucuri de peisaj, ai satisfactia ca ai ajuns in varf, apoi incepe coborarea (in cazul asta vorbesc de stans, rapoarte, hartii, emaiuri).

Si mai sunt oamenii. In cele 10 zile, de fapt si inainte si dupa, TIFF e o mica fabrica. Fiecare sectie produce la capacitate maxima, fiecare stie ce are de facut, niciun departament nu ar functiona fara altul, nimic nu ar functiona fara oamenii din festival si e captivant sa vezi cum se invarte fiecare rotita. Inca imi place la nebunie asta. Imi plac oamenii (desi daca ma cunosti in perioada asta nu ai spune) si imi place sa cunosc tipologii diferite, sa invat tot timpul din interactiunea cu ceilalti. Iar in TIFF am ocazia sa cunosc foarte multi oameni, de la sponsori, oameni din institutii, din agentii de publicitate, colaboratori, la echipa si voluntari (fiecare cu viata lui reala, care de multe ori nu are legatura cu ce face fiecare in festival). Oricum, inveti multe despre tine si despre ceilalti si poti sa iti faci prieteni (sau dusmani, dupa caz), iar daca o prietenie trece testul TIFF-ului inseamna ca e ceva de capul ei 🙂.

Pe scurt: muncesc, ma distrez, ma enervez, rad, ma bucur, strig, ma agit, stau linistita, glumesc, sunt categorica, accept, fac haz de necaz, ma supar, iubesc, urasc, cer, dau, si dupa tot acest carusel, cumva se intampla o magie care tine 10 zile si apoi se trage cortina. Toata lumea stie ca “nu mai vin la anul”, asa ca prin toamna deja vorbim despre ce e de facut si, inainte sa imi dau seama, a mai inceput o editie. Alina Cernea – dar din pacate am 2 functii Head of Promotion si Local Sponsors Manager

Alina Cernea Diana Bere Hotel Belvedere Roxana Elekes TIFF Tudor Giurgiu