BLOGU LU' OTRAVĂ

Traim intr-o perioada in care totul se consuma pe banda rulanta si la fel e si cu iubirile…din pacate. Cand te astepti mai putin cineva iti da un semn si iti spune ca nu e chiar asa. Tatiana este una dintre cititoarele blogului si acum cateva zile mi-a trimis acest mesaj.  L-am citit si mi-a placut foarte tare. Ea a fost de acord sa il public…asa c ail impartasesc cu voi.  Multumesc Tatiana.

“Tare as fi vrut sa vad clipa, in care s-au cunoscut…mama si tata. Inceputul anilor 70. El, crescut in vestul tarii in familie slovaca, boem si rebel cu plete lungi, inalt, subtire…Ea, romanca cu un strop de sange rus, o fata timida frumoasa foc de pe la Focsani. El canta la pian la micile petreceri intre prieteni si era personalitatea grupului, pe care il domina prin vocea sa impunatoare, focul din privire, dezinvoltura cu care fuma tigarile, dragostea pentru muzica si carti, paltonul de piele negru lung pana la glezne.

Nu a fost usor sa o cucereasca…a fost insistent si dragostea i-a aprins fantezia…l-a inspirat intr-atat, incat a inceput sa-si insire sentimentele pe hartie…cate o scrisoare cu o poezie de dragoste o astepta in fiecare zi in casuta postala…

Era student la chimie la Cluj….ea era la Nadlac…pe vremea aceea nu erau telefoane, doar scrisorile de dragoste faceau distanta sa fie mai suportabila.
Am gasit cu sora acele scrisori legate cu o panglica in fundul dulapului si ne-am uitat pe ele pe furis razand copilareste…

Tata a continuat sa scrie…de mica adormeam la tacanitul masinii de scris si in norii de fum din camera de alaturi… a devenit un poet si scriitor recunoscut. Totdeauna, cand mai scotea o carte sau mai primea un premiu ii multumea public mamei pentru sustinere… Abia cand m-am facut femeie am inceput sa inteleg, cat sacrificiu a adus ea ca sotie si mama pentru a-i da lui timpul si aripile necesare pentru creatie.

Clipa, in care am inceput sa vad adevarata profunzime a dragostei lor a fost cand mama s-a imbolnavit si in urma unei operatii grave a ramas tintuita la pat. El, pe care il credeam incapabil sa faca singur ceva in casa si sa aiba grija de cineva a ocrotit-o, a spalat-o, i-a ingrijit ranile, a hranit-o, a invatat-o sa vorbeasca, sa zambeasca din nou…..pufuletul meu drag! Ii spunea. Nu stiu din ce motiv anume ea refuza sa-i spuna ca-l iubeste de cand o stiu. Acum il mangaia pe obraz, se uita surazand in ochii lui si ii spunea –te iubesc, dragul meu, frumosul meu!  Ma uitam la ei si nu mai vedeam corpurile calcate de timp, ciobite de durere si viata, vedeam doar doua suflete, care se iubesc si sunt menite sa fie impreuna si la bine si la rau.

O scena imi va ramane intiparita in minte pentru totdeauna. Stateau culcati unul langa celalalt pe pat, mama proaspat venita din spital cu capul bandajat si neputand vorbi , iar tata tinand-o de mana si recitand versurile lui Minulescu:

“In oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…” (Acuarela)

A murit langa ea in camera, de fata cu medicul, care a incercat degeaba sa-l trimita la spital dupa primul infarct. Eu nu plec de la pufuletul meu, a pus, daca e sa mor, mor langa ea…Ea a asistat neputincioasa, fara sa se miste, sa faca ceva, neputand sa se scoale din pat si sa-l imbratiseze pentru ultima data.
Inainte sa se duca si ea dupa el la mai putin de un an a ales poza, pe care care zambesc amandoi uitandu-se in ochii celuilalt si pe care ne-a rugat sa le-o punem pe mormant.
Doamne, cate dragoste e si astazi intiparita in zidurile casei mele parintesti…..

Acele scrisori de dragoste sunt astazi cea mai de pret comoara a mea si cand vreau sa ii simt aproape le deschid si le citesc…”

Ion Minulescu