BLOGU LU' OTRAVĂ

Eu sunt Arthur. Tu esti Arthur. O poveste intunecata despre o realitate pe care o traim. O realitate unde conteaza cum te vad altii. O realitate in care primeaza imaginea plina de fard pe care o prezinti si mai putin cine esti. Un alienat este condamnat la moarte lina si dureroasa pentru ca nimeni nu are timp sa il auda.

Raspunde la niste intrebari tampite insa nimeni nu este interesat de ce simte, ce e in sufletul lui, ce il framanta. Nu ai cum sa nu empatizezi cu Arthur. Nu ai cum sa nu il crezi. Nu ai cum sa nu il urmezi. Si in acelasi timp vrei sa te detasezi de el si de actiunile lui reprobabile, vrei sa il uiti, sa te faci ca nu exista, sa il ignori. Sa ii pui o eticheta si sa il lasi acolo. Departe de fie. Sa fie la ei acolo. Cum zicea mama. Suntem noi si restul lumii.

“Toata lumea tipa unii la altii. Nimeni nu mai e respectuos.”

Arthur e fiecare dintre noi. Fiecare care atunci cand a vrut sa faca ceva a fost calcat pe cap. “Nu se schimba nimic. Ce faci tu e picatura in ocean.” Arthur e fiecare copil care a auzit de la profesori sau parinti ca nu e bun, ca nu o sa reuseasca, ca e doar un ratat. Arthur are ceva dintr-o sperietoare de ciori cu miscari de Bustor Keaton. E un ciudat. Un ciudat ajuns asa din multe motive. O copilarie dificila si o viata in care mereu a jucat un rol. Pana si zambetul sau straniu este o adevarat metafora din care iti dai seama ca ceva nu e ok. Uneori iti vine sa razi…e caraghios, alteori te face sa te gandesti.

Apoi miscarile trupului. Momentele in care are corpul schimonosit. Arthur transmite si cand tace. Arthur isi striga durerea in oricare moment al existentei lui. A vrut sa ajunga comediant si a sfarsit in a ajunge bataia de joc a tuturor. Carpa aia de care e cel mai usor sa razi, sa iti bati joc, sa il condamni la suferinta. Arthur e copilul ala plapand care isi primeste palmele peste ceafa de la fiecare coleg de clasa. Arthur e incasatorul. Ala de care rade toata lumea. Ala care tace si aduna. Durere, frustrari. Toti avem un pic de Arthur in noi. Din toata gesturile iti dai seama cat de neadaptat este la viata asta in viteza si care nu tine cont de nimic si de nimeni.

Este total neidemanatic. Are doua maini stangi. Pana si cand isi doreste sa fie drept tot schimonosit este. Postura lui este una de om care a suferit. Care a incasat. Arthur este un incasator bun. Cand incepe sa danseze lucurile se schimba. Iar postura cand e pe scaunul la emisiunea TV este cu totul si cu totul diferita. E alt Arthur. Freamatul orasului, haosul…totul e sumbru. O inegalitate intre oameni care ne este atat de cunoscuta. O traim.

Disproportii grave de avere, conflicte care sunt gata sa explodeze, oameni nemultumiti, coruptie, saracie, o tona de nelegiuri care clocotesc si ameninta sa duca totul in colaps. Anarhia e aproape. Nu ai cum sa nu empatizezi. Sa te regasesti in vocea strazii. In unul dintre acei Arthur. Joker esti tu, e el, suntem toti. Joker este un film puternic care te aseaza in scaun si te tine acolo captiv. Joker este un film care vorbeste indirect despre contemporaneitatea violenta, plina de conflicte pe care o traim acum. Chiar noi. Si despre universul unora dintre noi. Indivizi ignorati de societate, cu o personalitate imprevizibila si fascinanta, care nu poate fi inclusi in niciun stereotip.

Un personaj dispretuit de societate doar pentru ca respira. Un personaj care devine nu doar un sumbru caz social, ci si o poveste moralizatoare. Care te pune pe ganduri. Te sparge in bucati. Te pune pe ganduri. Te face sa te gandesti seriosi la oamenii pe care ii judeci zi de zi. Te face sa vezi cat de mult pot sa doara niste cuvinte. Si ce rani adanci pot lasa ele in sufletele noastre.