BLOGU LU' OTRAVĂ

Exista romani peste hotare care duc mai departe numele acestei tari cum trebuie. Astazi vorbim cu un pianist roman in varsta de 28 de ani care a obtinut premiul “Pianul Contemporan”, la Gala Anuala organizata de Fundatia pentru promovarea tinerilor muzicieni Miguel Ángel Colmenero care a avut loc la Madrid. La “Romania mea” stam de vorba cu pianistul roman Alexandru Belemuski.

Recunosc ca prima data am auzit despre tine in presa. Era un articol  care incepea asa: “Pianistul român Alexandru Belemuski, de 28 de ani, a  obținut, în Spania, premiul “Pianul Contemporan”, la Gala Anuală organizată de Fundația pentru promovarea tinerilor muzicieni Miguel Ángel Colmenero, care  avut loc la Madrid.” Care a fost drumul tau pana
aici?

Am inceput studiile muzicale la varsta de 13 ani. Am avut norocul sa fiu indrumat de profesori buni de la inceput. Elena Aguado a fost prima profesoara de pian la conservator (echivalentul liceului de muzica, numai ca in Spania este separat de liceul normal), un om de mare calitate, care mi-a oferit un sprijin inconditionat de la inceput. Cred ca am fost un elev dificil, mereu negociam repertoriul si indicatiile pe care le primeam, iar dansa a stiut sa accepte asta si sa o foloseasca spre binele meu. Mai tarziu am facut conservatorul propriu zis cu Claudio Martínez Mehner, care ramane in ziua de azi unul dintre muzicienii cei mai mari pe care i-am intalnit si caruia ii datorez mare parte din felul in care concep muzica. Nu mi-a fost usor nici cu el, din acelasi motiv, dar am avut enorm de mult de invatat. In acelasi timp am asistat la lectii cu Nino Kereselidze, o profesoara ce stie sa combine rigoarea cu libertatea intr-o perfecta armonie pedagocica. In actualitate studiez pe cont propriu, combin activitatea pedagogica cu recitaluri. In martie am cantat in Auditorio Nacional din Madrid, in urma premiului pe care l-am primit. Experienta a fost foarte buna.

Stiu ca esti nascut la Giurgiu, ca esti in Spania din 2000 si ca ai absolvit Conservatorul Superior de Muzică din Aragon. De ce ai plecat in Spania?

Nu sunt chiar din Giurgiu, de fapt am locuit acolo doar doi ani, doar cu fratele meu, unde am facut clasele a cincea si a sasea. Pana la zece ani mi-am petrecut copilaria la Pietrisu, un sat la limita intre Giurgiu si Teleorman. Parintii mei  munceau in Spania, iar eu am venit, un an inaintea fratelui meu, care a ramas sa termine liceul, doar pentru ca parintii mei locuiau aici. Nu pot sa zic ca ar fi o poveste speciala, suntem o familie de emigranti, printre atatea altele.

Ai avut un moment in care ai luat totul de la zero? Care a fost si care au fost pasii parcursi pentru a ajunge iar pe linia de plutire.

De doua ori, la o perioada relativ scurta una de alta. Prima oara cand m-am mutat la Giurgiu si a doua cand am venit in Spania. A doua a fost o rupere foarte mare, dar deja veneam oarecum pregatit. Spaniolii sunt un popor primitor, fara prea multe prejudecati pentru straini. M-a ajutat mult si comunitatea de romani care locuiesc in Madrid. Cum am venit la o varsta frageda, am asimilat schimbarea destul de usor, in doi ani m-am simtit ca acasa.

Care este sfatul pe care l-ai primit de la parintii tai si vrei sa il impartasesti copiilor tai?

Cu siguranta ceea ce am primit de la parinti si voi impartasi copiilor mei este valoarea sinceritatii, onestitatii. Cred ca majoritatea problemelor vin dintr-o lipsa de sinceritate, cu tine insuti si cu ceilalti. Traim intr-o epoca publicitara, iar publicitatea a inceput sa ne plictiseasca pe toti. A ajuns sa fie o datorie impodobirea imaginii personale si totusi cred ca este destul de raspandita senzatia de falsitate pe care ne-o produce, justificat, aceasta impodobire.

Desigur, pe planul profesional trebuie sa ne aratam cat mai atractivi, asta ni se cere, dar se poate face fara a impodobi, ci doar aratand ceea ce suntem in standardul de prezentare pe care il avem la dispozitie. Insa cineva care depune multa energie in a se arata “mai mare” sau “mai bun” decat este va pierde acea energie si no o va putea canaliza intr-o analiza sincera a ceea ce este pentru a fi “mai mare” sau “mai bun” intr-un sens real, adica pentru a creste. Va crede probabil propriile bazaconii si va fi suparat, pe sine sau pe cei din jurul lui, cand vreodata, intr-un moment de mai multa luciditate, va vedea adevarul.

Pe de alta parte, ceva esential in viata, adica prieteniile, se construiesc pe adevar, pe sinceritate. Mi-ar placea ca urmatoarea generatie, din care vor face parte copiii mei, sa abandoneze putin cate putin aceasta etica a voalului, sa se indrepte inspre o etica a transparentei, a acceptarii, a simplitatii ce renunta la ascundere si se dezvaluie.

Tatal meu canta la pian senzational. Era autodidact. Ureche perfecta. Tu cum ai inceput sa canti la pian?

Mi-aduc aminte perfect de prima ora de muzica in Spania, cand profesorul mi-a zis ca orice elev trebuie sa cante la blockflöte, ceea ce mi s-a parut foarte frumos si provocator. Mi-a placut foarte mult instrumentul si cantam mereu in timpul liber, din pura placere. Profesorul a fost oarecum uimit de progresele pe care le-am facut intr-o saptamana si mi-a zis ca as avea talent pentru muzica. Am inceput sa asist la orele de teorie muzicala pe care verisoarele mele le aveau cu un profesor roman, Mihai Marinescu, si intelegeam totul destul de usor pentru un novice. A fost el cel care i-a convins pe parinti sa imi cumpere un pian si mi-a fost profesor de pian timp de doi ani. Acolo a inceput totul.

Ne pierdem in detalii si de multe ori uitam esenta. Care sunt lucrurile
care conteaza cu adevarat in viata?

Unul dintre ele ar fi sa invatam sa nu ne pierdem in detalii. Orice specializare in ceva anume (nu neaparat in sensul de cariera, ma refer la orice serviciu ca specializare) se afla in pericol de a deveni o pierdere in detalii, un abandon al viziunii de ansamblu pentru a canaliza atentia inspre un coltisor foarte concret si mic al realitatii. Cred ca e foarte sanatos sa ne uitam sinele din cand in cand, acea identitate limitata care putin cate putin s-a sedimentat in jurul specializarii fiecaruia, pentru a ne relativiza – sau absolutiza – , adica a pune in relatie ceea ce facem, ceea ce suntem, cu realitatea imensa ce ne inconjoara.

Alt lucru care mi se pare extrem de important este pacea, pe care personal am ajuns sa o cunosc real si cu durabilitate – de cand nu mai sunt copil, evident – rar. Prietenii sunt probabil cel mai important lucru, suntem fiinte sociale. Alt lucru foarte important ar fi trairea momentului, dar nu sub steagul banalizat, animalic, iresponsabil si destructiv al carpe diem asa cum il intelegem astazi, ci ca resemnare – pozitiva, generatoare, selectiva, energica, nu paralizanta – indreptata spre acceptarea situatiei prezente indiferent de care este.

Cand ai fost ultima data in Romania si mai ales sunt curios de cum vezi Romania din exterior?

Ultima oara am fost doar in trecere, dupa o vacanta minunata in Zakhintos, Grecia, in 2014. De cand m-am mutat in Spania am mers in fiecare an dar vara trecuta s-a casatorit fratele meu si a venit Romania in Spania :). De fiecare data cand merg in Romania am puternicul sentiment de a fi acasa. Este un sentiment aproape virtual, ca un vis extrem de adevarat, date fiind circumstantele, numai ca acest “vis” sta la baza fiintei mele, e mai mult decat real, m-a configurat din primii ani ai vietii.

Un profesor brazilian mi-a zis ca sunt foarte roman in spirit: nemultumit si neincrezator, dar cu multa putere ascunsa. Asta era ideea lui de roman dupa ce a cunoscut multi alti romani, iar asta m-a pus pe ganduri. Oare nu vedem asta prea des in tara noastra? Oameni ce isi ascund puterea in spatele unei asteptari pasive? Acum cateva luni am vazut un interviu cu un dirijor roman in care, printre multe alte lucruri interesante, ilustra ceva asemanator: zicea ca orchestrelor romane nu li se poate cere la repetitii totul, fiindca nu vor raspunde. In schimb, in concert, nu va fi nevoie sa faci prea mult, ei vor canta singuri la potentialul maxim. Asta e ceva foarte frumos, arata ca in situatii de multa responsabilitate reactia este pe masura.

Dar poate ar fi mai bine sa privim viata de zi cu zi ca pe ceva de mare responsabilitate, nu sa asteptam ocazii speciale. Asta mi se pare ca o vad in relatia pe care romanii o au cu politica, in felul cum oamenii, binevoitori, indulgenti si pasivi, asteapta vreo revolutie – in care cred ca s-ar implica foarte activ – in loc sa schimbe putin cate putin ceea ce le este la indemana, zilnic. Prin atitudine, prin mici concesiuni pe care le facem coruptiei in orice nivel, a celorlalti sau personale. In fine, asta nu e decat o parere vaga, incompleta, in Romania merg doar in vacante foarte scurte ca sa pot sa imi creez o opinie solida. Poate lucrurile se schimba deja.

Pe de alta parte, ceva foarte pozitiv ce vad in Romania si de care mi-e dor este franchetea cu care oamenii comunica. In Spania, intrebi pe cineva cum este si se simte obligat sa iti raspunda “bine” cu un zambet pe buze, chiar daca nu ar fi asa. Se justifica cum ca nu vrei sa il incarci pe celalalt cu problemele tale, dar asta poate insemna in acelasi timp ca nu ai o relatie suficient de increzatoare cu celalalt incat sa il incarci cu problemele tale, sa ii ceri un sfat sau pur si simplu sa te eliberezi. Gasesc mare satisfactie cand comunic cu romani sau slavi in general, cu care cred ca suntem foarte inruditi in simtire, sa ascult din cand in cand, in afara de “bine”-le spaniol, universal si obligatoriu, un “asa si-asa” sau un “rau”, venit din suflet.

Crezi in bucuria lucrurilor simple? Care sunt lucrurile simple care te fac fericit?

DA! Daca am cu cine sa joc Age of Empires (in patru se joaca cel mai bine), uit de orice altceva, mai ales de timp. Nu am gasit alt joc pana acum sa imi produca aceeasi satisfactie. O buna conversatie, intalnirea care se produce intre doi oameni ori mai multi intr-un dialog frumos, despre orice. Nu e atat de importanta tema cat sintonia care rezulta in jurul temei. Nu sintonie in convergenta neaparat. Sintonia se poate produce si intre opinii divergente, daca sunt sustinute cu aceeasi vlaga. Imi place sa mananc si o fac cu pasiune.

Mi-e foarte greu sa am o conversatie mancand, trebuie ma concentrez la mancare, pana ma satur. Imbratisarile, in general, mi se par frumoase si imi provoaca o stare, chiar daca momentana, de fericire. Prea mult zgomot intern ar trebui sa am ca sa ma impiedice sa fiu fericit si sa ma bucur de o zi de plaja. Si in sfarsit, desigur, muzica, chiar daca nu este deloc un lucru simplu, cel putin pentru mine.

“Fericirea este aptitudinea de a lasa dezamagirile in trecut si obiectivele pe care ti le doresti atinse in viitor.” Toata lumea vorbeste despre ea…Unii au trait sentimentul, altii nu. Ce este fericirea pentru tine?

Sunt de acord cu aceasta mica definitie. Vad fericirea ca pe un echilibru intre cele trei timpuri ale omului: prezent, trecut si viitor. Din trecut invatam oarecum sa ne traim prezentul. Memoria are in asta un rol esential, si o putere care trebuie controlata si folosita cu grija. Cred ca este o chestiune de decizie cum primim lucrurile care ni se intampla si in ce fel si masura lasam trecutul sa intervina in viata noastra. Prezentul este viata insasi, ceea ce traim ca o continua renovare a fiintei prin stimuli veniti dintr-un mediu inconjurator foarte redus, renovare ce poate fi impiedicata sau stimulata, dupa alegere, de memorie.

Viitorul, ca proiectie a dorintelor, poate fi foarte tiranic. Tuturor ne place sa ne atingem scopurile, dar cateodata scopurile cele mari, proiectiile pe termen lung, le eclipseaza pe cele mici, zilnice, care sunt cel putin la fel de importante. Mi se intampla des, iar asta nu e fericirea. Cred ca este foarte chibzuit, dar foarte greu in acelasi timp, sa ai puritatea de a-ti dori foarte mult ceva si sa depui eforturi zilnice pentru a realiza asta, stiind in acelasi timp ca viitorul nu este ceva care sta numai in posibilitatile si actiunile personale, si ca este foarte reala posibilitatea de a da gres. Numai ca gandind asa, nu ai avea cum sa “dai gres”, iar momentul va fi trait, oricare e el, cu implinire. Oricum, fericirea este pur si simplu, de multe ori vine singura si intr-un fel inexplicabil, iar cand o simti iti dai seama, cel putin mie mi se intampla asa.

Daca sunt agitat si ascult la finalul zilei Chopin – Nocturne ma linistesc instant. Muzica are puterea asta. Ce reprezinta pentru tine muzica?

Este o intrebare prea complexa pentru orice muzician. Identificarea a ajuns sa fie atat de puternica incat ar fi nevoie de multe pagini pentru a descrie muzica, si deja vad ca m-am lungit. Totusi, incerc sa spun cate ceva. Imi place in muzica potentialul pe care il are de a transmite adevaruri in acelasi timp in care se sustrage de la orice reducere intr-un discurs. Pur si simplu, aluneca printre definitii cu o usurinta uimitoare. Faptul ca exista interpretari foarte diferite ale aceleiasi piese, dar in acelasi timp la fel de convingatoare este minunat. Asta inseamna ca suntem vii. Pentru mine, muzica este spatiul in care interpretul si publicul pot experimenta o relatie de sinceritate totala daca vor sa aiba aceasta deschidere – ceea ce nu este nici viabil nici de tot dezirabil in lumea cuvintelor.

Ceea ce se comunica nu se poate exprima nici simti prin cuvinte, este cu totul un alt limbaj. Dar desigur, asta nu e decat cum functioneaza. Muzica are puterea asta, de care zici, de a misca suflete. Deviaza atentia de la cotidian, care de multe ori e plin de mici probleme si incomoditati si ofera prin asta o odihna de la fluxul continuu de cuvinte, este intr-un fel o revenire la prezent. Imi produce mare placere sa stau si sa ascult muzica, sa ma las in voia ei si sa ma duca pe unde vrea. Alteori ma acompaniaza in diferitele stari pe care le am si ma stimuleaza in foarte multe feluri, alunga tacerea sau zgomotul, ma completeaza.

Ce iti place cel mai tare sa interpretezi? Care este compozitorul tau preferat si de ce?

Depinde foarte mult de perioada, de stare, etc. Nu am insa un compozitor preferat. Dar in general imi place foarte mult sa cant muzica romantica. Chopin, de exemplu. Mi se pare usor sa ma identific cu muzica lui. Felul in care mi se pare ca a atins echilibrul intre continutul muzical, poetic, sufletesc si folosirea optima a instrumentului pentru a-l exprima este extraordinar. Felul cum isi ascunde durerea in spatele a ceva mereu frumos. Rafinamentul sau, simplitatea, intimitatea pe care o transmite si spontaneitatea pe care o comunica il fac unul dintre compozitorii mei preferati. In asta mi se pare ca se aseamana foarte mult cu Mozart.

Schumann este altul, in bogatia spirituala, tumultuasa, energica, pasionala, dar si extrem de intima si plina de pace, in muzica sa aparent dezordonata dar foarte bine structurata si foarte directa. Beethoven, cel puternic si mare, dar si cel intim si mic. Beethoven cel care a ajuns la pace. Brahms, cu toata autoritatea si cunoasterea sa, cu sentimente calculat infranate pentru un bine mai mare. Enescu, in vastitatea stilurilor pe care le cuprinde si felul personal, rafinat, subtil in care a reusit sa cuprinda din bogatia folclorului romanesc. Liszt, virtuozul neobosit si poetul retoric cu ochii indreptati inspre cer. Rachmaninov, ce sufera in solitar si are explozii de extaz. Scriabin, retorica dusa la limita, extazul facut muzica.

Prokofiev, masinaria sarcastica cu un fond foarte uman. Asta imi vine in minte acum, spontan, din muzica lor. Dar desigur, fiecare dintre ei este o lume intreaga, ca orice individ. Schubert, Debussy, Bartok, Stravinski, Albéniz, Górecki, Janacek si o lista foarte lunga. In niciun caz nu as putea sa fac un ranking, depinde foarte mult de moment. Bach este o constanta, nu degeaba e numit parintele muzicii. Ceea ce vad in muzica lui Bach este abandonul eu-lui, consacrarea intregii fiinte absolutului, lui Dumnezeu.

Cand te vedem in Romania la un concert?

Nu stiu inca, dar mi-ar face placere.

"Romania mea" Albéniz Alexandru Belemuski Bartok Debussy Górecki interviu Janacek pian premiu Romania Schubert spania Stravinski