BLOGU LU' OTRAVĂ

e duminica…nu vreau sa vina ziua de luni. e frig…m-am saturat de iarna. e martie. jumatatea lunii. vine primavara. mananc un croissant cu unt si beau o cafea. imi opresc pentru cateva secunde gandurile. si imi dau seama de un lucru. foarte important. ma grabesc mereu.

mereu sunt pe fuga. ma trezesc si realizez ca nu am dormit destul. asta pentru ca dorm pe fuga, putin. nu apuc sa ma odihnesc. imi zic mereu in gand ca maine o sa ma culc mai devreme. maine e tot timpul maine. e ca la sevice-ul auto de langa liceul meu unde scria “maine lucram gratis” si era mereu acelasi mesaj. ma trezesc, sunt pe fuga, mananc ceva…pe viteza…logic, fac un dus, imi arunc niste haine pe mine si fug spre redactie. sunt mereu in viteza, stau intr-un loc si gandurile imi fug in altul. vorbesc cu cineva si in minte am alta persoana. nu pot sa ma mai concentrez uneori. gandul este la fel de grabit ca si mine. fuge. fuge mereu. el in fata mea, apoi in spate.ne alergam unul pe altul, ardem rapid.

si in relatii e la fel. ne aprindem repede si ne stingem la fel de repede. ne dorim cu ardoare niste lucruri…le obtinem si apoi ne intrebam “ce cacat fac acum?”. ne smulgem din bratele iubitului si fugim. alte maini, alte imbratisari. totul se intampla rapid, fara regrete, fara intrebari. totul pare firesc, natural. alergam dupa relatii frumoase si cand ajungem la ele lovim puternic cu piciorul. parca sunt un balon de rugby ce trebuie sa treaca printre cele doua buturi. am inscris, e ok..am ratat…nu e problema. mergem mai departe. stam inchisi in birouri mici, cu aerul conditionat care ne sufla in spate, ne imprietenim unii cu altii, avem relatii la birou…pentru ca acolo ne petrecem aproape tot timpul. ne ingropam gandurile in tastaturi, zburam cu mintea datorita castilor de pe urechi, ne multumim sa stam in birouri fara lumina naturala, ne gasim bucuria pe facebook. ba mai mult.

ne gasim jumatatea tot acolo, intram in relatii tot acolo, ne despartim tot acolo, aruncam cu statusuri de rahat unii in altii tot acolo, ne impacam pe facebook si tot asa. toate lucurile le traim acolo. ne indragostim pe facebook si ne despartim printr-un simplu sms. tot ce contrsuim in ore, zile, luni…pierdem in cateva litere. e simplu.

nu mai avem timp nici sa ne spunem “adio” fata in fata. avem alta treaba. avem de alergat. fugim. ma enerveaza asta. ma enerveaza ca nu mai avem timp de relatie, de noi. parca totul e facut pe fuga. parca facem totul din inertie. parca uitam de noi fix asa cum suntem…parca petrecem mai mult timp cu clonele noastre, astea bagate mereu in priza, astea care actioneaza ca niste roboti. vreau sa avem mai mult timp de “noi”. vreau sa ai mai mult timp pentru mine. vrea sa ne facem mai mult timp pentru asta…pentru noi. pentru ca “noi” suntem cei mai importanti.

ne traim marile povesti de dragoste prin portavoce. le punem la uscat pe peretii facebook-ului. ne rupem capul cu mizerii de la teve. ne facem idoli printre oamenii care nu sunt idoli nici pentru papagalul lor din colivie. credem ca mereu am acumulat ceva, ca stim mai multe. in realitate acumulam deseuri, lucrurile bune nu stau in teve, nu umbla pe facebook.

imi e tot mai greu sa ma deconectez. sunt cuplat la aparate. asa ma simt. sunt dependent de net, de telefon, de lumina, de tot. vreau sa ma duc si sa evadez intr-o vacanta si abia in ultima zi imi dau seama ca am fost in locul ala. imi e greu sa ma detasez, imi e al dracului de greu sa pun pauza. sa apas butonul ala magic, sa fiu piua. imi e dor de piua, imi e dor de pauza, imi e dor sa respir fara aparate. plecam in vacanta si ne intoarcem mai obositi decat am venit.

primele zile sunt infernale. ajungi sa crezi ca iti lipsea ceva. suntem atat de loviti la cap incat credeam ca toate mizeriile astea ne fac bine. telefoane, net, etc. am devenit dependenti de ele, ne bucuram cand le vedem. cand plec din casa imi caut telefonul. daca nu il gasesc nu plec din casa. portofelul si cheile sunt pe planul doi, trei. telefonul e cel mai important. adorm cu ochii in el, ma trezesc cu el langa mine, la capul patului. suntem roboti, suntem fix niste roboti. ne comportam ca atare, devenim ca ei…suntem din ce in ce mai insensibili, nu ne mai bucura nimic. suntem prinsi in jocul asta dubios. si e al dracului de greu sa iesim din el. alergam din ce in ce mai tare. nu ne oprim niciodata, suntem siguri ca daca ne oprim o sa ne fie foarte greu sa revenim.

dar de ce sa revenim? care sunt motivele? am uitat sa iubim, am uitat sa spunem o vorba buna, am uitat sa zambim dar cel mai grav este ca am pierdut esenta. ne scapa fix cel mai important lucru din toata povestea asta. am uitat sa facem lucuri bune, am uitat sa ne facem mai mult timp pentru oamenii care chiar merita. parca am citit o poveste dar nu ne mai aducem aminte de ce s-a terminat asa. am pierdut ceva pe drum. trist este altceva. ceea ce am pierdut este fix esenta.

aia care da gustul, aroma. cel mai important lucru. ne multumim sa iubim la distanta, pe facebook, pe mess, pe skype, ne multumim sa postam pe facebook poze cu ce am mancat la pranz, ne multumim sa citim titluri, ne multumim sa tragem concluzii pripite, ne multumim sa ascultam  doar o varianta, aia care ne convine si apoi sa luam o hotarare, ne multumim sa criticam pe toata lumea, ne multumim sa fim dezamagiti de toti, ne multumim sa spunem ca nu avem timp pentru nimic…pentru sala, petru citit, pentru filme, pentru teatru…dar cel mai trist este ca nu avem timp pentru noi. in fuga asta nebuna uitam cine suntem, ce vrem, incotro ne indreptam, ce vrem de la viata, de la noi, de la omul de langa noi. vrem totul pe banda rulanta, totul in viteza, totul sa se miste rapid, traim o viata fix ca a unui tgv ce traverseaza toata franta de la un cap la celalalt. trecem prin tot dar vedem putine…de simtit si mai putin.