“Fericirea este aptitudinea de a lasa dezamagirile in trecut si obiectivele pe care ti le doresti atinse in viitor.”
Written by Otrava, Posted in Diverse
Am scris acum cateva luni un post care se numea “Nimeni nu-si mai doreste liniste”. Am primit atunci un comentariu de la o fata. O fata care a trait si traieste o poveste de viata cu bune si cu rele…insa a invatat fix ce trebuie din toata experienta asta.
“Pentru sentimentul pe care il incearca multe femei in zilele noastre,si in cazul acesta nu ma exclud,dupa parerea mea sunt cateva motive de baza.In primul rand conteaza foarte mult in ce mediu familial am crescut si aici tiparele parintesti sunt foarte importante pentru ca isi pun amprenta pe noi,ca persoane cu emotii proprii inca din primii ani de viata. De-a lungul vietii am fost comparata cu x si y, care sunt de aceeasi varsta cu mine dar au evoluat diferit de mine atat pe plan social cat si sentimental. Si aici cateva exemple: mi s-a spus ca nu sunt la fel de comunicativa ca x, nu sunt la fel de populara ca y si in nici un caz nu m-am aventurat intr-o casatorie “profitabila” cum a facut z. De fapt, nu m-am aventurat deloc intr-o casatorie.
Pe vremuri, psihologia nu era in mare voga si e drept ca nimeni nu este perfect, dar inainte de a aduce pe lume un copil cred ca trebuie gandit si razgandit de mii de ori. In cazul meu, am fost adusa pe pamant cu speranta ca voi salva casnicia, ca voi indrepta un om cazut in patima bauturii si sperand ca acest om,care credea ca rezolva orice prin violenta,va deveni peste noapte mai bun. Ei bine, nimic mai gresit de atat. Probabil nu sunt singura in aceasta situatie. Acest fapt, acela de a avea menirea de a indrepta un “Rau” spre “bine”nu pot spune ca mie mi-a adus prea multe beneficii. Automat, m-am trezit intre 2 parinti intre care numai armonie nu era, existau certuri, batai incasate de mama, de jigniri si galagie nici nu mai zic.
Am crescut inca din”burta mamei”cu frica in san. Cand am inceput la gradinita, mergeam pe strada privind mereu in urma mea, sa nu cumva, tatal meu, divortat de altfel de mama mea, sa vina sa ma “fure”.Oare este nevoie sa va spun ca atunci cand mama isi dorea sa ma sperie imi spunea ca ma da tatei? Sau cand isi dorea sa sublinieze ca sunt obraznica imi spunea ca seman perfect cu tata?
Va scriu toate acestea sa vedeti de unde provin anumite tipare alea caracterului nostru….ei bine,toate acestea au dus la formarea mea ca o fetita timida, mult prea timida, necomunicativa, sfioasa,care tresarea la cel mai mic ciocanit in usa. Deja inima incepea sa imi bata cu putere, traiam zi de zi cu frica ca in seara ce urmeaza iar va veni tatal meu la usa noastra sa faca scandal. Pe langa aceste trairi interioare, dupa cum am scris mai sus am fost mereu comparata cu x si y, fete crescute in familii obisnuite, linistite. Am rasuflat usurata cand inainte de adolescenta am inteles ca tatal meu nu ma va deranja niciodata…incet, incet a incetat sa ma “bantuie” imaginea lui…credeam ca totul s-a terminat si ca voi reusi sa ma simt eliberata, cand a venit adolescenta cu multe interziceri din partea mamei mele, cu certuri si cu conditii impuse, cu invinuiri de genul ”pentru tine am muncit toata viata si nu mi-am putut reface viata sentimentala”,”daca nu erai tu ma puteam casatori cu un barbat”…chestia asta m-a indepartat mai mult de mama, pe care o consideram de altfel vinovata a copilariei mele zbucimate.
Ea ar fi putut alege: daca merita sa aiba un copil cu acest om sau nu! A ales sa aiba…eu nu am putut alege daca doresc sa ma nasc din acesti 2 parinti, dar a trebuit sa suport si sa trag ponoasele. Multa rusine am simtit pana cand am inceput sa constientizez ca nu din vina mea s-au despartit parintii mei. Imi era rusine de colegi, mi-era rusine cand invatatoarele sau profesoarele ma intrebau ce meserie are tatal meu…pentru ca trebuia sa spun care este statutul parintilor mei, sunt divortati…la vremea aia, pentru mine,asta inseamna ceva RAU! Si tot asa, am aterizat in anii tineretii, cu multe angoase, resentimente, restrictii si cu dorinta acuta ca eu sa nu fiu ca “mama”. Am experimentat gustul amar al despartirii atunci cand imi era lumea mai draga, dar nu am incetat sa sper ca eu voi fii fericita.
Am tot cautat ceva sau pe cineva care m-ar fi putut face fericita. RASPUNSUL l-am gasit si cred ca multe din voi stiti despre ce este vorba: fericirea o gasesti in interiorul tau, fericirea nu e ca un program pe care ti-l instaleaza tipul saten cu ochii albastrii si din moment ce ai dat finish la upgrade nu devii fericita. Fericirea este aptitudinea de a lasa dezamagirile in trecut si obiectivele pe care ti le doresti atinse in viitor. Fericirea este atunci cand, in ciuda faptului ca vulgaritatea si decolteul adanc al vreunei domnisoare voluptoase atrag pe moment baiatul pe care il placi,sa constientizezi ca tu esti multumita de persoana care esti tu, te simti usurata ca nu trebuie sa porti o masca pentru a cuceri pe cineva,esti tu cu bune si rele, cu momente de isterie si cu momente de hohote,cand iti amintesti ziua de nastere a unei vechi prieteni si ii trimiti un mesaj sau cand ajuti un batran de treaca strada.
Din propria experienta va spun, m-am simtit foarte fericita dupa ce am ajutat pe cineva, la sfarsitul zilei cand am pus capul pe perna am spus asa: azi am facut un om sa zambeasca, poate maine voi reusi sa-i fac pe mai multi si poate asta e scopul meu in viata. Sa aduc zambet pe buzele altora. Cat despre fericirea aceea idilica pe care vedeti la cuplurile din jurul vostru, va spun ca nu intotdeauna este asa cum pare…momentan, sunt multumita de situatia mea emotionala, nu ma simt eclipsata de asa numitele “pitzipoance” pentru ca sunt diferite de ele si dorinta mea nu este sa cuceresc toti barbatii, ci doar ca un singur barbat sa aprecieze si sa remarce lucrurile care ma fac diferita.
Fetelor, nu incercati sa le copiati pe fetele astea rele, ramanesti asa cum sunteti voi. Mai devreme sau mai tarziu, ele nu se vor mai putea preface…”
lizzie
Superb! Absolut superb spus ! Cuvintele spuse de aceasta fata ma fac sa am mai multa incredere in mine. Daca ea a avut o copilarie dezastruoasa si pana la urma a reusit sa fie pe “picioarele ei” fara a depinde de mama sau tata, eu de ce nu as putea? Aceasta intrebare imi tot bantuie prin cap.
La fel ca ea, si eu am avut o copilarie dezastru din pricina parintilor si in momentul de fata am o adolescenta plina de restrictii si invinuiri. Asa cum mama ei ii spunea ca din cauza ei nu si-a putut reface viata amoroasa si nu intelege de ce a nascut-o asa si mama imi spune adesea, la nervi de obicei, ca cea mai maire greseala a ei a fost sa ma nasca si nu stie ce a fost in capul ei.. Inainte eram fost foarte afectata de aceste cuvinte spuse tocmai de mama mea, dar am realizat ca acestea sunt doar niste rautati si ca nu ar trebui sa le pun la suflet. Tata este genul de persoana care ma compara cu x, y,z spunandu-mi “daca ala a putut, tu de ce nu poti ?!” sau “uite ce a facut x, tu de ce nu faci tot asa?!” uitand faptul ca traim intr-o tara in care totul se rezolva cu ‘relatii’ si pile, iar eu nu am beneficiat niciodata de asa ceva.
Trecand peste toate astea, eu sunt zilnic cu zambetul pe buze, incerc sa uit de rautatile parintilor si ador sa fac oamenii sa zambeasca! Sper ca toti cei care au avut copilarii urate din cauza parintilor lor, sa isi dea seama de propria lor valoare, sa uite de tot ce a fost in trecut si sa priveasca spre viitor increzatori si cu un zambet larg pe buze !!
Ce bine sa te regasesti cu cineva ca voi. Sunteti de iubit. Va admir in tacere si va astept sa refaceti lumea. Voi sunteti ingerii Ce vor aduce pacea in lume, voi sunteti viitorul si prezentul si fericirea noastra. Sa ramaneti mereu voi insiva, orice ar fi! Cu orice risc, spuneti-va parerea oriunde si oricum si oricui. Si pasarile va aud, si copacii si stelele si … Fiintele umane ori animale. Fiti tari si nu cedati!
Leti,esti draguta si ai suflet bun daca gandesti asa.Unele persoane incearca sa profite de vulnerabilitatea noastra.Ma bucur ca exista oameni buni ca voi care inteleg astfel de suferinte.
Te pup,Corina!Multumesc pentru apreciere.
Te apreciez ca ai avut curaj sa iti descrii copilaria, acelasi lucru am patit si eu ca tine. Poate o asemnea copilarie are avantaje si dezavantaje. In randurile de mai sus ai specificat ca mama ta nu si-a refacut viata, nu tin sa te condam dar trebuia sa fii alaturi de ea. De exemplu eu am fost mai puternica ca, mama mea si sunt in continuare, datorita caracterului meu si-a refacut viata. Am fost comparata cu x,y,z si sunt in continuare comparata, dar am aratat ca pot fi stapana pe mine, ca pot fi pe picioarele mele. Si pitipoancele din ziua de azi nu fac doi bani, abia stiu sa isi scrie numele dar sa mai aiba ceva cultura generala. Sfatul meu este sa fii puternica, sa nu te intimideze nimeni. Ma repet inca odata : Te apreciez fato!….
In prezent,mama are o relatie.Nu s-a ajuns la casatorie,dar sper sa fie determinata sa faca si acest pas in cel mai scurt timp.Multumesc pentru aprecieri si pentru incurajari.
la fel a fost si copilaria mea,mama a fost doar pentru ea,sa-i fie ei bine ,nu am avut nici un sprijin din partea lor si totusi m-am descurcat singura ,am ajuns sa fiu de mult independenta si nu ma plang ca o fata care a avut familia unita,familia mea nu a fost unita si nici acum nu este de multe ori imi doresc sa fiu oriunde numai acasa nu ,nu am simtit niciodata dragostea sau afectiunea lor ,nu am avut cum sa le spun daca ma doare ceva sau daca am patit ceva niciodata si totusi zambesc sunt cea mai vesela persoana “daca ai sta cu mine 5 min ti-ai inveseli ziua “asa cum spun colegii mei
Domnica,imi pare rau sa aud asta.Din pacate,multi oameni fac copii nefiind constienti de responsabilitatile pe care le implica acest lucru.Sa fii parinte nu inseamna doar sa oferi copiilor lucruri materiale,mai important este sa le creezi un climat familial favorabil si un substrat afectiv de la care sa porneasca in viata.Copilaria este primul nostru contact cu viata si comportamentul pe care l-au avut cei apropiati,in special parintii.Am citit ca si barbatii pot avea probleme de intimitate si de experimare a sentimentelor din cauza lipsei afectiunii mamei.Toti suntem influentati mai mult sau mai putin de copilarie.
Sunt foarte impresionata de cea ce citesc,cateodata stau si ma intreb cat de inteligent poate fi o singura persoana, FELICITARI pentru cea ce faci!!! 🙂
Lizzie, aș vrea să spun că povestea ta este unică și că-mi pare rău că a trebuit să treci prin toate astea. Dar mă oprește faptul că povestea ta pare copiată la indigo cu a mea. Cu mica diferență că mama a încercat să-și refacă viața dar fără succes nimerind peste oameni care la început se arătau a fi oameni buni, dar de fapt purtau un voal ce le acoperea fața meschină și sufletul rece. Dar toate astea nu au făcut decât să mă motiveze și să mă întărească! Bineînțeles că trăind o astfel viața e imposibil să nu-și pună amprenta pe dezvoltarea personalității unei persoane și bineînțeles, “sechelele” de rigoare. Dar bănuiesc că asta ne este dat să experimentăm și ne face să fim cea ce suntem! Nu pot să spun că viața mea(deși sunt bărbat) a avut un curs cu mult diferit de cel al mamei mele. Dar știți cum este: “Ce nu te omoară trebuie să te întărească”:)!
Va multumesc tuturor pentru gandurile frumoase,pentru incurajari si pentru ca ati avut curajul sa recunoasteti ca ati avut o poveste asemanatoare cu a mea.Mie mi-au trebuit ani de zile “sa pot ridica fata din pamant”pentru ca ma simteam vinovata pentru tot ce s-a intamplat intre parintii mei,cat si nefericirea mamei mele si propria mea copilarie plina de teama.Mi-era teama de fiecare bataie in usa si fiecare fosnet pe care il auzeam in spatele meu.A fst cumplit.Dar rusinea a fost cea care m-a tintuit cel mai mult.In adolescenta m-am razvratit o perioada.Am cautat sprijin si caldura familiala in relatii.Nimic mai gresit decat asta.O dezamagire in iubire nu face decat sa adanceasca rana din copilarie mai mult.Incepi sa te intrebi daca chiar meriti nefericirea.Nici faptul ca am fost foarte deschisa in relatiile mele nu m-a ajutat prea mult.Nefericirea mea din copilarie a fost folosita drept arma impotriva mea.Eu speram ca daca as gasi un om care m-ar intelege si m-ar accepte cu toate temerile mele,as gasi puterea de a merge mai departe si de a avea un viitor luminos.Cu timpul,am inteles ca singura putere si siguranta se afla doar in mine.Nimeni nu va putea sterge ce nu pot sterge eu insumi.Asa am inceput sa citesc multe carti despre dezvoltare personala si in special sa studiez relatiile dintre oameni.Sunt abia la inceput de drum,dar e un drum promitator.E clar ca am lasat in urma multe aspecte neplacute si temeri legate de ce am trait in copilarie.Dar cu fiecare obstacol,ma simt mai puternica.In copilarie credeam ca sunt singurul copil care trece prin asa ceva.Ma refer la lipsa unuia din parinti.In ultimii ani am descoperit din ce in ce mai multi de varsta mea si nu numai care au avut parte de aceeasi experienta.Oare de ce ne-a fost rusine sa recunostem?Eu am experimentat ca adevarul poate fi eliberator si sa ierti pe cei care,consideri tu,ca ti-au gresit,iti da un sentiment placut de pace launtrica.Sper sa impartasesc cu voi experiente din ce in ce mai placute.Va multumesc inca o data,ca ati rupt din timpul vostru pentru a citi postarea.Fie ca sfintele sarbatori sa va aduca lumina si liniste in viata.
Si ma regasesc in aceste randuri, acum am 24 de ani dar imi fac zilnic curaj sa fiu eu, trait multe situatii cand mi-a fost rusine cu familia mea, tatal violent si o mama complet obedienta acestui asa zis “tata” , doi parinti specatori care li s-a parut suficient ca ne-a dat viata.The rest is silance..Mult timp m-am intrebat de ce mie ?! unde am gresit , de ce ?! etc. M-am inventat singura ,am crezut in mine si am ingnorat idea ca defectele se mostenesc, ca sunt rezultaul familiei.. am vrut sa fiu mai buna , mai responsabila si in fac o viata sociala normala si azi ma lupt cu fanatomele trecutului , am incetat sa mai dau vi
na pe cineva pentru nefericirea mea . toate un sens in viata. O sa reusesc sa las in urma trecutul doar asa o sa trec la next Level :)))
Ali,te admir pentu curajul de a fii altfel decat parintii tai.Te imbratisez si mult succes in viata.
poveste urata si din pacate tot mai des intalnita “noi copii” nu purtam nici o vina! pacat ca in cazul unora parintii din inconstienta blameaza copii pentru greselile lor…cu copii fara iti poti reface viata foarte usor, indiferent de varsta…inclusiv cazul fratilor mei este unul destul de trist…unul la 38 de ani inca burlac care isi ineaca viata in bautura si celalalt la 40 casatorit, 2 copii si o nevasta mai mica ca mine (eu am aproape 27) si il inseala cu un taximetrist…sau casatorit cand ea avea 18 si el 34…culmea e ca dupa tot ajutorul care lau primit din partea familiei noastre si asa dezorganizata taratura a reusit sa ne aduca in punctul in care abia mai vorbim unii cu altii
Gabi,din pacate,asa cum am scris si mai sus,copilaria ne influenteaza indiferent daca suntem fata sau baiat.Oamenii nu stiu foarte mult despre psihologie,sunt ignoranti si nu-si doresc sa iasa din zona lor de confort.Daca fiecare persoana ar studia putin,ar afla ca puterea sta in fiecare.Poate nu m avut parte de tandrete si iubire cand eram micuti,dar putem schimba asta.Putem depasi anumite blocaje afective.Ar fi fost mult mai bine,dupa parerea mea,daca in scoala s-ar pune mult accent pe orele de psihologie.Avem nevoie inainte de toate sa stim cum sa ne descurcam in viata.Indiferent ca profesie,suntem cu totii oameni,iar problemele din viata ne lovesc pe toti.
ff adevarat si cel mai aiurea, e cand dupa ce inveti sa te iubesti pe tine si sa fii echilibrata..majoritatea te vor la fel ca in trecut…slaba si esti nevoita sa schimbi anumite contexte din viata ta.
Oamenii te vor in anumite feluri,spre binele lor.Dar avem puterea sa alegem daca le facem lor pe plac sau noua.
Experienta asta te-a facut omul extraordinar care esti astazi, care stie sa se fericeasca si sa aprecieze ceea ce conteaza cu adevarat.
O sa o pastrezi ca pe un exemplu de “ASA NU” si o sa te ajute sa iti intemeiezi familia completa de care nu ai avut parte.
Multumesc pentru apreciere,Dana.Cand am scris acest post foarte lung la una dintre postarile “lu’Otrava”,nu m-am gandit ca el o va publica ca o postare independenta si ca voi primi atatea aprecieri.Ii multumesc atat lui,cat si voua pentru ca ati avut rabdare si timp sa cititi si sa lasati un comentariu cat de scurt la aceasta postare.Pentru mine a insemnat foarte mult.Si eu sper sa-mi construiesc o familie durabila si sa am puterea de a calauzi viitorii mei copii astfel incat sa fie puternici si sa stie sa aleaga in viata calea care le este favorabila.
Și doamne cât de mult mă pot regăsi printre rândurile astea. Este plăcut să citești și să simți totodată,.Articolul tău mi-a făcut ziua mai bună. Poți așadar pune capul pe pernă din nou, mulțumită că ai mai făcut un alt om, pe lângă mulți alții să zâmbească… doar, scriindu-ți cu cvinte simple trăirile.Nu m-ai făcut la propriu să zâmbesc.. mi-ai făcu sufletul să zâmbească și asta cred că este înzecit mai bine.. De multe ori mă gândeam…că poate mai sunt oameni care au trecut prin ce am trecut eu, doar că nu se arată. Nu pot spune că mă bucur, cunosc fiecare bucățică de suferință pe care ai trăit-o.. dar, apreciez că ai găsit cuvintele potrivite și că ai avut puterea sufletească să scrii despre asta pentru că, trebuie să recunosc ..că am încercat dar, mereu sfârșeam în lacrimi și cu gândul la cât de nedreaptă poate fi viața câteodată. Îmbrățișări.
Rocs,multumesc din suflet.Comentariile voastre mi-au umplut sufletul de bucurie.Nici nu pot exprima in cuvinte.Te imbratisez si eu.Mult succes si sa ne auzim cu bine.
Draga Lizzie,
esti o fata splendida. Povestea ta imi da foarte mult de gandit, pentru ca eu ma aflu in postura de mama. Am doua fete si un sot alcoolic. Ma simt frustrata, sufocata de aceasta situatie si sunt constienta ca fetele mele au aceleasi trairi ca si tine. Ma gandesc de mult timp sa divortez, dar frica si mai ales teama de a pune fetele intr-o situatie complicata ma opreste. NU mai stiu ce e mai bine….sa raman in acest mariaj si sa le dau cat de cat o senzatie de familie completa, sau sa divortez si sa le supun torutrii de a alege intre cei doi parinti, de a fi nevoite sa petreaca weekenduri cu unul si celalalt separat.
Sper sa creasca si din ele niste fete puternice cum esti tu si eu sa nu ajung sa le reprosez vreodata ca mi-am ratat tineretea din cauza lor. Pentru ca nici un barbat nu valoreaza nici o farama din ceea ce inseamna ele pentru mine.
Draga Monica,
Din propria mea experienta,ca si copil crescut de mama,in urma divortului de tata alcoolic,consider ca aceasta a fost cel mai bun lucru pe care l-a putut face mama.Nu se compara nimic cu traiul alaturi de o persoana care devine violenta atat fizic cat si verbal.Sfatul meu pentru toate femeile care traiesc alaturi de un barbat care are patima bauturii este sa “fuga cat le tin picioarele”.Este mai grav sa traiesti clipa de clipa cu frica in san.Iar daca si sotul tau e violent atat cu tine cat si cu fetele,eu nu cred ca sunteti o familie asa cum ar trebui sa fie.Le-ai face un bine fetelor tale daca le-ai “scapa” de cadrul acesta familial.Cu ele ai discutat?Ce parere au despre divort?Consider ca intotdeauna trebuie sa tii cont si de parerea copiilor atunci cand iei o decizie care ii afecteaza in mod direct.Incearca sa pui siguranta voasta mai presus de orice.Pentru mine linistea este acum foarte importanta.Si pacea sufleteasca.Daca nu iei decizia sa te desparti de sotul tau,doar pentru a nu le desparti pe fete de tata,nu stii cum le va afecta asta pe ele pe viitor.Nimeni nu stie si nu iti poate garanta.Insa eu stiu ca iesirile violente ale tatalui meu si serile cand venea acasa beat si o lovea pe mama m-au marcat pe viata.De atunci nu suport barbatii alcoolici si mi-e efectiv scarba cand ii vad cum se clatina pe strada.Mereu imi zic”biata femeie care il asteapta acasa”…sper sa fii inspirata si sa iei decizia care va fi favorabila pentru toate trei.Gandeste-te si la viitor,la psihicul fetelor,la atitudinea pe care o vor avea vis-a-vis de barbati in viata lor personala.Te pup si mult curaj.In sufletul tau,deja stii care este alegerea.
Draga Monica,
Din propria mea experienta,ca si copil crescut de mama,in urma divortului de tata alcoolic,consider ca aceasta a fost cel mai bun lucru pe care l-a putut face mama.Nu se compara nimic cu traiul alaturi de o persoana care devine violenta atat fizic cat si verbal.Sfatul meu pentru toate femeile care traiesc alaturi de un barbat care are patima bauturii este sa “fuga cat le tin picioarele”.Este mai grav sa traiesti clipa de clipa cu frica in san.Iar daca si sotul tau e violent atat cu tine cat si cu fetele,eu nu cred ca sunteti o familie asa cum ar trebui sa fie.Le-ai face un bine fetelor tale daca le-ai “scapa” de cadrul acesta familial.Cu ele ai discutat?Ce parere au despre divort?Consider ca intotdeauna trebuie sa tii cont si de parerea copiilor atunci cand iei o decizie care ii afecteaza in mod direct.Incearca sa pui siguranta voasta mai presus de orice.Pentru mine linistea este acum foarte importanta.Si pacea sufleteasca.Daca nu iei decizia sa te desparti de sotul tau,doar pentru a nu le desparti pe fete de tata,nu stii cum le va afecta asta pe ele pe viitor.Nimeni nu stie si nu iti poate garanta.Insa eu stiu ca iesirile violente ale tatalui meu si serile cand venea acasa beat si o lovea pe mama m-au marcat pe viata.De atunci nu suport barbatii alcoolici si mi-e efectiv scarba cand ii vad cum se clatina pe strada.Mereu imi zic”biata femeie care il asteapta acasa”…sper sa fii inspirata si sa iei decizia care va fi favorabila pentru toate trei.Gandeste-te si la viitor,la psihicul fetelor,la atitudinea pe care o vor avea vis-a-vis de barbati in viata lor personala.Te pup si mult curaj.In sufletul tau,deja stii care este alegerea.
ma regasesc aproape perfect in ce ai scris…la mine e mai rau… ambii parinti sunt alcoolici, mai am o sora de 15 ani si inca una care doar ce a aparut pe lume de un an… eu am 21 de ani … si in toti anii astia am avut parte numai de batai si scandaluri…nici nu am cu cine sa vorbesc, sa ma ajute ….si ma intreb daca voi apuca vreodata ziua in care imi va fi bine…mie si surorilor mele… dar asta este viata si trebuie traita … 🙂 va pup
Draga Diana,
Imi pare rau sa aud asta.Dar partea buna este ca esti constienta de situatie si iti doresti o viata linistita.Poate ai o ruda mai apropiata de tine care te-ar putea ajuta.Sa stai intr-un astfel de mediu nu este placut pentru nimeni,in special pentru o tanara care este la inceput de drum.Avand in vedere ca ai 21 de ani,poate reusesti sa te muti singura sau cu cateva prietene,asta daca nu ai interdictii din partea parintilor si nu ti-ar creea probleme oriunde te-ai duce.Exista si centre specializate pentru femei si copii abuzati.Daca reusesti sa ajungi la un astfel de centru si discuti cu un specialist/psiholog consider ca te-ar ajuta mult.Sper din suflet sa fii bine si sa ai liniste in viata.
Draga Lizzie
iti multumesc pentru gandurile bune! Sper sa pot scapa de cosmarul asta candva…dar daca plec eu (desi nu as avea unde), raman surorile mele care sunt in aceeasi situatie 🙂
Poate va inspira si aceasta poveste, a mea de altfel !
Buna ziua ! Numele meu este Bianca, sunt din Brasov si implinesc anul
acesta 20 ani…As dori ca aceasta poveste sa ajunga la urechile cat mai
multor fete, pentru ca in momentul in care preocuparea pentru aspectul
fizic devine o obsesie, incepe sa distruga ! Puteti sa nu credeti, nici eu
nu am crezut…Eram prin clasa a7a cand aveam vreo 74 kg la 1,65…eram
enorma ce-i drept si evident, oamenii din jur imi spuneau sa nu mai mananc
atat de mult ca sunt grasa…ei bine, asa ca am inceput noua mea dieta: nu
mancam de dimineata pana seara NIMIC, apoi crapam frigiderul ca mi se facea
foarte foame..ma rog, timp de vreo doi ani am dus-o asa, zile in care nu
mancam mai deloc, completate de zile in care mancam enorm ! Ce-i drept in
astia doi ani am slabit pana pe la 62 kg..multumitor, dar nu suficient
pentru mine ! Prin clasa a8a am inceput sa fumez, ca deh, auzisem ca
fumatul slabeste si am zis ca fumez pana reusesc sa slabesc, apoi ma
las…Timpul a trecut, am mai slabit, m-am mai ingrasat si asa am devenit
obsedata de anorexice fara sa imi dau seama..le iubeam..imi curgeau balele
dupa picioare subtiri, eram disperata sa fiu si eu ca alte fete: sa mananc
si sa nu ma ingras..era VISUL meu ! Asadar, am inceput sa mananc tot mai
putin si sa fumez tot mai mult…guma de mestecat si bomboanele erau in
permanenta cu mine ca sa-mi tina de foame, logic ! Pana in iarna anului
2012…cand am ajuns la “minunata” greutate de 43 kg la 1,65 ! Va imaginati
ce priveliste “DEOSEBITA” pentru ceilalti ! Toata lumea era socata, toti se
rugau de mine sa mananc…au inceput crizele de depresie, plangeam, fumam,
nici eu nu mai stiu..dar mie mi se parea ca arat chiar bine, nu intelegeam
ce aveau ceilalti cu persoana mea…Imi vedeam familia distrusa, sincer va
spun..citeam in ochii lor ca vroiau sa ma ajute si nu stiau cum..ii vedeam
ingrijorati si eu eram ingrijorata ca nu pot face nimic..devenisem chiar
incapabila sa ies din acel cerc (degeaba spuneau unii si altii: “Mananca
!”, mie mi se parea ca sunt grasa, de ce as fi mancat??)..Imi spunea o
persoana careia ii multumesc si ei ca m-a ajutat: “Nu puteam sa te mai vad
cum te stingi incet incet”..cuvintele acelea au venit ca un fulger peste
mine,dar mi-au dat incredere ca pot sa ma vindec!..AM TRAIT UN CHIN CATEVA
LUNI SI NU MINT CU ASTA ! Il rugam in fiecare seara pe Dumnezeu sa ma lase
sa mai traiesc, pentru ca imi doream asta si mi-era frica sa nu mi se
opreasca inima peste noapte (era si normal sa ma gandesc la asta, deoarece
corpul meu era prea slabit si nu avea din ce sa isi ia vitamine si toate
cele, deci puteam oricand “sa dau coltu’ “)..Ma rugam sa nu ma mai port
urat cu cei din jur (pentru ca devenisem si irascibila), pentru ca ei nu
meritau sa puna la suflet vorbele mele si sa sufere in urma reactiilor mele
datorate lipsei de mancare..Incepusera insomniile..Ma puneam in pat devreme
sa ma uit la televizor in speranta ca voi adormi mai repede si va veni
dimineata sa pot manca nelipsitele fructe si cereale pe care le savuram
pana la ultima bucatica stiind ca nu voi mai manca nimic pana dupa-masa
!..Treceau atat de greu orele peste zi si abia asteptam sa treaca si sa
vina masa cealalta, pana cand..nici mancare nu imi mai trebuia..ma
multumeam cu Pepsi light, cafea, tigari si guma de mestecat cu tona,dar
mancam cate ceva de frica sa nu pic lata!..Mergeam la magazin si ma mai
uitam asa, la dulciuri si la toate cele si imi spuneam: ” Lasa ca imi voi
lua si eu intr-o zi si voi incepe sa mananc”, dar imi trecea pofta repede
si plecam..pana intr-un weekend…cand am auzit de la cel putin 7 persoane
ca sunt oribila asa ! Deja toate cuvintele veneau peste mine ca niste
cutite..Si m-am uitat in oglinda..si imi vedeam oasele si coastele..si am
inceput sa plang.. Familia mea imi arata pe strada fete slabe care mi se
pareau oribile si ei spuneau ca sunt cu mult mai slaba..dar eu nu ma
vedeam…si pentru asta sufeream cel mai tare…cu trecerea timpului, m-am
indepartat de multa lume, tocmai pentru ca se holbau la mine …Dar si
pentru faptul ca nu mai aveam chef, eram mereu obosita, deprimata…si,
mi-era frica sa nu ma puna sa mananc !! Si in plus, in fiecare seara mi-era
frica de faptul ca nu ma voi mai trezi dimineata urmatoare… Dupa acel
weekend, am spus STOP: ajunsesem plangand acasa..adica, eu chiar aveam o
problema..cine ma putea ajuta in afara de eu insami? Eu intrasem in asta,
eu trebuia sa ies, era logic…Il rugam pe Dumnezeu sa imi dea putere si a
doua zi sa incep sa mananc si sa ma tin de asta! Asa ca luni m-am dus
frumusel la supermarket si am cumparat o gramada de mancare pe care…am
mancat-o si mi s-a facut rau ! Da..iar au inceput crizele de plans in ziua
aceea, mi-era rau, foarte rau…dar asta a fost…Dupa ziua aceea, am
inceput sa mananc : normal, dar mai mult decat mancam cand eram la
dieta…Acum am aproape 3 saptamani de cand mananc cat de cat normal,m-am
ingrasat putin (dupa ce zice cantarul), dar e oribil..Inca mai am stari de
depresie in unele momente, parul mi-a cazut si imi cade mult…unghiile
sunt extrem de subtiri, uneori ma mai doare stomacul cand mananc alimente
noi…mi se vad oasele, e groaznic..incep sa ma analizez si ma vad..imi vad
oasele…uneori am dureri de cap, de spate, de muschi…pentru ca sunt prea
slaba..imi doresc sa renunt si la fumat, pentru ca mi-e frica…Inca mi-e
frica de moarte si de faptul ca nu o sa ma mai fac bine
niciodata…FETELOR, VA SCRIU ACEASTA POVESTE CU LACRIMI IN OCHI..IUBITI-VA
ASA CUM SUNTETI..SUNTETI FRUMOASE ASA..SI CINE VA PLACE, VA PLACE ORICUM !!
BAIETII NU SE UITA DUPA FETE SLABE (SI EU AM CREZUT ASTA ODATA) SI UITE CA
NICI NU MA MAI PRIVESTE VRE-UNUL IN OCHI…FAMILIA VA IUBESTE SI CU CATEVA
KG IN PLUS..PE MINE FAMILIA SI CATEVA PERSOANE DIN AFARA FAMILIEI M-AU
SUSTINUT ENORM, FARA EI CRED CA ERAM MOARTA DEJA…SAU IN PERFUZII…LE-AM
FACUT MULT RAU SI REGRET ASTA ! SI IMI DORESC DIN TOATA INIMA SA MA IERTE
PENTRU CA I-AM DISTRUS ATAT PE EI, CAT SI PE MINE ! VA ROG DIN SUFLET, DACA
AVETI RABDARE SA CITITI TOT, SPUNETI-LE SI ALTOR FETE DE POVESTE…IUBITI-
VA SI TRAITI-VA VIATA ASA CUM SUNTETI, SANATOASE SI FRUMOASE, ALTA NU
AVETI…SI SA-I MULTUMITI LUI DUMNEZEU PENTRU ASTA ! SI NU, NU IMI ESTE
RUSINE PENTRU CE AM SCRIS. EXPERIENTA ASTA M-A DETERMINAT SA PRETUIESC
ORICE LUCRU DIN VIATA SI SA IUBESC VIATA ASA CUM E, PENTRU CA UNA AM SI NU
AM DE GAND SA O DISTRUG ! VA PUP. (scuze daca e vreo greseala de tipar)
buna Nicole Bianca se poate sa imi dai o adesa de mail, as vrea sa vorbim. Multumesc!
si eu ma regasesc in aceste randuri…ffff adevarat…esti un om minunat…citesc mereu cu mult drag <3
foarte adevarat… si azi ma lupt cu aceste fantome ale trecutului
Am citit articolul tau tocmai azi cand am o zi proasta, fara motiv zic eu, sau poate ca motivul ar fi ca nu se mai intimpla nimic in viata mea care sa ma surprinda si ca fac pe altcineva responsabil de fericirea mea. Stiu ca nu e corect!
M-am regasit perfect in povestea fetei pentru ca si eu am trait si mai traiesc inca asa ceva dar sper sa reusesc sa-mi daruiesc singura propria fericire care sa nu depinda de nimeni si nimic.
Buna tuturor! Nici nu stiu cum sa incep, simt cum inima imi bate mai puternic in piept. As vrea sa va pot imbratșa macar o clipa pe toate/toți. Eu pot spune ca am trecut de acele zile negre, si eu am avut o “familie” in care am suferit, nu atat fizic cat psihic. Culmea este ca stiu “n” familii de genul asta. Nu stiu cum s-a intamplat dar in blocul meu erau numeroase familii cu probleme iar copii, of… copii parca fara vreo speranta la iubire parinteasca. Si intradevar am avut parte de putina iubire, dar acea fărama mi-a infasurat inima intr-o crusta de zahar… ii multumesc mamei mele pentru asta. Apoi am crescut si spre norocul meu m-am indragostit, si dragostea s-a facut o iubire mare. Si am iubit cum numai o nebuna dupa iubire o poate face… iar in momentul de fata avem planuri de casatorie. Va doresc tuturor multa iubire, imbratisari calde si speranta! Aveti incredere in voi si bătătorițivă drumul spre visul vostru de fericire…
Te admir si te respect mult !!!
Intotdeuna cei sensibili,cu sufletul pur,sunt cei care sufera cel mai mult in viata din toate punctele de vedere,dar trebuie ca fiecare intamplare mai putin fericita sa devina ptr. noi o lectie de viata si sa lasam trecutul cu partile urate in urma noastra.Are dreptate Lizzie,doar asa putem avea un viitor mai bun..
Am avut o copilarie destul de grea..parintii mei nu se intelegeau deloc..de la 2 ani am stat doar cu mama..pentru ca tata era plecat in strainatate..nu l-am vazut decat cand am facut 6anii..asteptam in fata blocului sa il cunosc..pentru ca nu imi aminteam nimic de el..ii auzeam doar vocea cand vorbeam cu el..dupa 2 ani..adica la doar 8 ani am ramas cu tati..si a plecat mama in strainatatea..a fost destul de greu..dar ma bucura faptul ca se vor termina certurile si bataile..pe mama o vedeam o data pe an..desi mereu ma macina gandul ca poate va veni din nou acasa..dupa cativa ani au divortat..tata sia gasit pe altcineva si mama la fel..la 14 anii am venit in italia la scoala..ceva foarte greu pentru mine..in vacante mergeam in romania..si la 15 anii intr-o vacanta de craciun am cunoscut un baiat..care acum a devenut sotul meu..toate au fost perfecte..eram fericita..se comporta frumos cu mine..vb orice cu el..toate pana ne-am mutat impreuna..de atunci a inceput o alta viata..nu mai eram atat de fericita..el se schimba tot mai mult..parintii mei acum nu vb cu mine..pentru ca fiecare are viata lui..dupa cateva lunii au inceput certurile..batai..jigniri..incercam sa plec..sa fug de acest inceput..dar fara nici o scapare..mereu ma ameninta ca se omoara..fiind o fire miloasa..ma impacam mereu cu el..anul trecut in noiembrie mi-am facut niste analize si surpriza..eram insarcinata..toate sau schimbat de atunci..ne intelegeam perfect..fara certuri..eram chiar fericita..acum a inceput din nou..sunt insarcinata in 7 luni..imi doresc enorm de mult ca fetita mea sa aive o viata buna..sa nu treaca orin ce am trecut eu..am ajuns la spital dintr-o cearta care pana la urma s-a lasat cu o bataie..dupa ce si-a dat seama de ce face..a plecat din camera..mi-a spart usa de la bucatarie..a spart ceva prin frigider..si dupa s-a intors sa isi ceara scuze..nu am pe nimeni..nu stiu ce sa fac..fiind insarcinata in 7 luni nu imi pot gasi nimic de munca..sa apelez la parinti mei nu pot..pentru ca nu au vrut ca eu sa am un copil..la doar 20 de anii singura persoana care conteaza este fetita mea..dar nu vreau sa creasca intr-o casa cu batai..certuri si altele..
Fetelor aveti grija in mainile cui va lasati viata!
Tags
Arhiva
Recent Posts
Pages
Comments
Archives
Spam Blocked
Categories
Categories
Categories
Pages